Am crescut în București, dar la sfârșit de săptămâna plecam aproape mereu la țară, într-un sat între Târgoviște și Sinaia. Așa că mi-am lăsat o parte din amintiri și acolo – atât în casa veche, care a fost demolată când aveam eu vreo 8 ani, cât și în cea nouă care i-a luat locul. Cred cu tărie că spațiile ne marchează existența, prin faptul că ne fac să ne simțim siguri sau, dimpotrivă, amenințați, dar și prin încărcătura pe care o poartă arhitectura, camerele lor luminoase sau întunecate, disperarea sau bucuria pe care le-am trăit în ele. Așa cum fiecare piesă are nevoie de un decor, așa și noi, ca personaje, suntem inevitabil conectați la spațiile ce ne înconjoară.
Natura m-a făcut mereu să mă simt liberă. Așa încât am căutat-o mereu, iarnă sau vară, în inima orașului. Dacă ar fi să numesc unul dintre cele mai importante spații bucureștene pentru mine, cred că aș începe cu Parcul Ioanid (am rămas la vechea denumire, mi se pare mult mai frumoasă decât cea actuală, Ion Voicu), unde mergeam foarte des în copilărie. Copaci înfloriți, lumina caldă a amurgului, prietenii și mai mult decât prietenii. Aproape întotdeauna ajungeam acolo pe jos, așa că Bulevardul Dacia, Calea Moșilor și toate străduțele pline cu magnolii și case în stil neoromânesc mi s-au întipărit foarte bine în minte. Când mă întorceam de la școală, care era în zona Piața Romană, admiram deseori apusul cu căștile în urechi. Și atunci mă gândeam la ceea ce a spus Mircea Eliade despre București: că amurgurile sale sunt toxice, și în ciuda – sau poate tocmai datorită – acestui fapt, nu te poți sustrage farmecului lor.
E destul de greu să enumăr toate locurile din București care au lăsat urme pe harta mea interioară. Centrul, Universitatea, Ateneul, Sala Palatului și toate locurile în care am întâlnit Cultura. Parcul Herăstrău, dar și Parcul Circului, amenajat în jurul unui lac care în toiul verii se umple de flori de lotus. Uneori o singură clădire care mi-a atras atenția, alteori o adiere pe o străduță liniștită, plină de copaci înfrunziți, alteori o bancă într-un parc. Dar aproape întotdeauna, amintirile acestea se leagă în primul rând de oameni. Pe cât de mult ador natura, pe atât constat tot mereu că sunt un om al orașelor mari. Mă fascinează mulțimile și sinergia care se naște, frenezia care te cuprinde când ești la un concert cu oameni dragi și îți arunci priviri care spun „mai am puțin și leșin de plăcere”. Așa că sper să tot apară astfel de ocazii. (Miruna Bacali)
Am crescut într-un oraș mic, pe care îl poți străbate dintr-un capăt în celălalt într-o jumătate de oră. Când eram mică însă, orașul meu natal mi se părea suficient de mare încât să mă fascineze cu fiecare străduță și cu fiecare clădire a lui. Îmi amintesc ca prin vis serile de iarnă în care tata mă scotea la plimbare și hoinăream cu pași mici de copil de 5 ani în lumina de poveste a felinarelor. Când eram mică, centrul orașului (porțiunea pietonală aflată chiar în centrul orașului) părea atât de mare, încât mi se părea că mereu găsesc câte un colțișor nedescoperit. La fel și Parcul Central, unde se află Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor și Poarta Sărutului, pe care îmi plăcea să le admir, deși nu înțelegeam mare lucru din semnificațiile lor explicate de părinți. Am și acum poza în fața Porții Sărutului, în care o fetiță în rochie roșie nu are decât o săndăluță în coșul căruciorului, pentru că pe cealaltă o pierduse pe aleile nesfârșite ale parcului.
În cealaltă parte a orașului se găsea Parcul Coloanei Infinitului, care în copilăria mea era un loc părăsit, în care era neplăcut să te plimbi. Când am început eu școala primară, operele brâncușiene au intrat într-un proces de restaurare. La final Parcul Coloanei a devenit un loc unde îmi plăcea să merg pentru liniștea sa și pentru că de aici apusul avea un farmec aparte.
Aceste trei locuri mi-au marcat copilăria, dar și adolescența (nici nu era greu, deoarece erau singurele locuri pe unde te puteai plimba în voie). Amintiri, povești de dragoste împărtășite sau nu, succese și eșecuri… Prima îmbrățișare, prima fotografie, prima strângere de mână, primul sărut… Toate acestea s-au petrecut în aceste locuri, în care mereu mă voi întoarce cu nostalgie, dar cu tristețea că nu și-au păstrat farmecul nedescoperitului. (Ana-Maria Anghelescu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.