de Iulia Trăncuță
M-am despărțit de ceva timp de Simone de Beauvoir. Am lăsat-o cine știe pe unde, pe cheiurile Senei, pe strada Rennes, prin Piața Bastiliei ori Saint-Sulpice, pe Bulevardul La Chapelle, Raspail sau poate chiar pe Champs-Élysées. Ah, cât duc dorul plimbărilor acelora, când îmi părea că Parisul îmi este și mie oraș, când mi se părea că împart același vis cu studenta din Sorbona ce-și căuta pe străzi fericirea. Am lăsat-o poate în Grădina Luxembourg, citindu-l pe Leibniz, oprindu-se uneori să privească în adâncul sufletului ei și să își mai spună încă o data că ea e altfel, că e Unică și că existența are să-i fie într-adevăr rodnică. Sau am lăsat-o poate prin barurile în care mai evadase de atâtea ori: Jockey sau Stryx, bând gin-fizz și dansând jazz, când o obosea gândul că părinții își revendicau drepturi asupra ei, că refuzau orice schimbare, orice obiecție, că negau orice problemă. Pentru a înțelege lumea, pentru a se regăsi pe ea însăși, trebuia să fugă de ei. Acolo nu mai existau probleme, regrete, așteptări, iar prezentul o mulțumea pe deplin:
eram pe altă lume, aveam impresia că, în sfârșit, am atins libertatea, încercam o satisfacție deplină știindu-mă în afara legii.
Păstrând toate acestea în minte, am închis într-un final (Editura Humanitas, 2011), înspăimântată la gândul că totul se sfârșise, că bucuria pe care mi-o oferise acea călătorie lăsase în urmă, în sufletul meu, un gol imens, pe care nu știam cum să îl umplu. Am știut atunci că Simone de Beauvoir tocmai devenise idolul (deşi nu-mi place cuvânul) adolescenței mele, iar povestea ei, un reper pentru propria-mi viață, cu care mă voi confrunta în curând.
Cu toate acestea, încă simt că mi-e greu să-mi exprim părerea despre un roman autobiografic, unde am avut de-a face cu filozofia unei vieți cu care nu numai că am fost, în mare parte, de acord, dar pe care mi-am dorit, aproape obsesiv, să mi-o însușesc.
Am să vorbesc, prin urmare, nu atât de situațiile prin care trece micuța Simone, mai apoi elevă în școala Désir și, în final, tânără studentă, cât despre impactul pe care povestea ei l-a avut asupra mea, în întregime.
Ultimele pagini (unde am tras, în mod voit, de timp, nefiind însă în stare să țin la distanță pentru prea multă vreme finalul) mi-au lăsat un sentiment de tristețe, un fel de amărăciune, deznădejde. Pe de o parte plângeam moartea Zazei, prietena cea mai bună a Simonei de Beauvoir, pe care eu însămi o iubisem atât de mult, pe de altă parte îmi plângeam mie însămi de milă pentru că îmi era deja dor de cuvinte. Pentru că nu am întâlnit un cuvânt, o frază la Simone de Beauvoir care să nu-mi placă, care să nu mă înalțe, care să nu îmi pună la încercare memoria, în dorința de a nu o mai uita vreodată. Fiecare rând al cărții acesteia mi-a adus bucurie. Cum aveam să mă lipsesc de sentimentele astea pe viitor?
Într-o zi, o adolescentă la fel ca mine va uda cu lacrimile ei un roman în care voi fi scris povestea mea, își promisese Simone ei însăși, la cei cincisprezece ani ai săi, șiroind de lumină, cu lumea culcată la picioarele ei ca un imens animal domestic, surâzându-i adolescentei care, în curând, avea să se stingă, urmând să renască în gloria persoanei celebre care va fi. Am tremurat de emoție în acel moment în care ea se hotăra să își ia destinul în propriile-i mâini, în cel mai frumos mod posibil:
Viața mea va fi o poveste frumoasă care va deveni reală pe măsură ce mi-o voi povesti. Simțisem toată importanța și măreția acelei clipe.
Pe lângă toată acea durere resimțită în final, s-a ivit, deci, și o urmă de fericire, de liniște și mulțumire, căci lacrimile mele, citind rândurile din urmă, împlineau dorința lui Simone și adevereau toate prezicerile ei. Îmi exploda sufletul de încântare gândindu-mă că sunt parte a visului ei, a umanității pentru care ea a creat, căreia i s-a dăruit pe sine, i s-a dedicat, exprimându-se într-o operă care să ne ajute pe noi, ceilalți, să trăim. Da! Contribuisem și eu la desăvârșirea împlinirii speranței ei, aceea de a aprinde o flacără în milioane de inimi. Eram una dintre aceste milioane…
Scriind o operă hrănită din povestea propriei vieți, mă voi recrea și îmi voi îndreptăți existența. În acest fel, voi fi de folos umanității, ce dar mai minunat decât cărțile i s-ar putea face?
M-am trezit deodată conștientă de faptul că nici eu nu vreau ca existența-mi să fie zadarnică, pentru că și eu mă tem de întuneric, de uitare. De aceea, această carte a avut un atât de mare ecou în sufletul meu, pentru că ceva în mine striga odată cu Simone: să fiu iubită, să fiu admirată, să fiu de folos, să fiu cineva. Am înțeles pe deplin groaza de a te descoperi într-o zi învinsă de viaţă.
Am rezonat cu sufletul sensibil și complicat al lui Simone, cu dorința ei de a fi altfel, cu vehemența sa, mi-a plăcut până și orgoliul acesteia, pe care ea îl numea, atâta timp cât ai geniu, pur și simplu luciditate. Am fost fermecată de vitalitatea, tinerețea și sănătatea ei, care se dezlănțuiau în învolburări zadarnice în mintea și inima sa, de vreme ce fata era închisă mai mereu între patru pereți.
Mi-a plăcut extraordinar de mult concepția sa despre căsătorie. Iubirea trebuie să deschidă orizonturi, să favorizeze demersul tău fundamental, nu să-ți închidă uși în nas, nu să te mărginească, nu trebuie să fie un somn dulce care îți amețește mintea și atât, ci trebuie să fie în stare să-ți construiască înainte trepte, trebuie să fii ajutată să le urci. Tot Simone mi-a dezvăluit definiția perfectă a partenerului de viață: nici inferior, nici diferit, nici cu mult superior, bărbatul predestinat trebuie să fie granița existenței mele, fără să-i distrugă suveranitatea. Tocmai de aceea nu am fost surprinsă când avea să-și refuze iubirea pentru Jacques, considerând-o o decădere, căci el era labil, egoist și îi plăcea doar distracția. Avea impresia că, trăind alături de el, se va mutila pe sine, că-și va sacrifica valoarea tocmai ea, cea care nu dorea să se închidă în limitele nimănui, căreia îi era groază de o iubire care să o înlănțuie.
Era pentru prima dată când cineva îmi dezvăluia cum arăta, de fapt, drumul către tine însuți și am conchis că este unul nebunesc, cu multe răscruci și multe cotituri, un drum ba luminos, ba întunecat, unde vântul bate din toate direcțiile, iar soarele e dispus să-și împartă strălucirea cu tine doar uneori. Probabil voi păstra veșnic în minte jurământul ei, ce se conturase încet în fața ochilor mei, dezlănțuindu-se apoi, dintr-o dată, cu toată forța prevestitoare unei vieți glorioase: Totul va fi de folos. Și mi-am zis că e minunat să ai puterea de a-ți dedica viața unui scop mai nobil, mai bun și mai frumos, care să plutească mai sus de toată existența banală și repetată a omenirii. Simone, care se visa în copilărie eroină de roman, a devenit, treptat, eroina mea.
Cât despre lumea burgheză din Franța, la început de secol XX, sentimentul meu nu poate fi decât de repulsie, de indignare – cămine ca o colivie, cu falsă strălucire de palat, minți închise și ignorante ce cred că dețin adevărul absolut. Am citit cu atenție, de o mie de ori, reflecțiile tinerei ce se angajase să trăiască în afara vreunei clase sociale. Am văzut-o la pământ pe această fată aparent cuminte, dar care purta în adâncul ființei ei întreaga filozofie existențialistă. Era deosebită de ceilalți prin expresia unei superiorități pe care, credea ea, într-o zi avea să i-o recunoască întreaga lume. Nu s-a înșelat.
Melancolie, tristețe, deznădejde. Asta trezește, în sufletul lui Simone, primul an de facultate. Am renunțat să mă întreb cum și unde dispăruseră atât de repede speranța, entuziasmul, bucuria de a fi scăpat de școala Désir, urmând să-și îmbrățișeze fără temeri noua viață care avea să o înalțe până într-atât încât să poată atinge cu mâna bolta cerească, să adune în pumni frumuseţile de acolo și să le reverse apoi într-o creație care să îmbogățească, la rându-i, spirite.
În mod paradoxal, m-am lăsat invadată de beatitudine în fața cuvintelor în care a fost îmbrăcat sentimentul tristeții, până când i-am putut simți suflul greu și rece care paralizează.
Dezrădăcinată, ruptă de trecutul meu, cam debusolată, nu reușisem să descopăr un nou orizont. Mă împăcasem cu ideea de a trăi în colivie, știind că fiecare zi mă apropia de momentul în care se va deschide o ușă, iată că trecusem dincolo de ea și totuși eram întemniţată.
Mă întrebam de unde vine sentimentul acesta de deșertăciune a lucrurilor resimțit în zarva unui sfârșit de an de care se achitase cu sârg. Ce îi lipsea ei? Răspunsul a venit imediat, atât de frumos încât mi l-am repetat de câteva ori, fără să știu neapărat de ce:
În realitate, răul de care sufeream era de a fi fost gonită din paradisul copilăriei fără să-mi fi găsit loc printre cei mari!
M-a fascinat lupta pentru a-ți regăsi propria persoană, pentru a te cunoaște și a te desprinde de o parte din tine, care nu ești tu, ci doar ceea ce vor alții să fii. Lupta pentru eliberare, pentru găsirea propriului drum și al propriului rost în viață, independent de cei care te vor închisă. Pentru că, undeva, știi că ești așteptată: de tine însăţi.
Recunosc însă că am mai și dat înapoi în fața unor idei, spre exemplu, ateismul. Mi-am zis cu toată convingerea că, dacă ar fi crezut în Dumnezeu, nu ar mai fi avut sentimentul de deșertăciune, nu i s-ar mai fi părut cerul pustiu, nici Universul rătăcit în întuneric, fără nimeni care să vegheze asupra lui, nu ar mai fi avut, noaptea, în pat, accese de groază, simțind răsuflarea morții. La fel, am dat înapoi și în față ideii de comunism. Idolul adolescenței mele nu putea da mâna cu Lenin (al cărui portret fusesem indignată să-l descopăr pe peretele lui Nizan, prieten bun cu Sartre, și el adept al comunismului). Mi-am spus indignată că nici Simone, nici Sartre, nici Nizan nu aveau habar despre comunism. În fond, l-au experimentat mai întâi rușii, săracii, și bine nu le-a fost, și l-au mai simțit pe pielea lor și alții, dar numai francezii nu. Ridicau în slăvi o utopie, căci de la ideea lui Marx și până la practicile și efectele regimului leninist sau stalinist a fost cale lungă. Luând hotărârea, cu mult timp în urmă, să își renege clasa socială de care aparțineau, în fapt, vedeau în comunism doar nimicirea burgheziei, față de care simțeau o profundă repulsie, și nu-i condamn, vedeau soluția prin care să răzbească în lume egalitatea și dreptatea. Însă mi s-a părut de-a dreptul aberant ca tocmai intelectualii să nu-și dea seama ce prostie e să crezi că poți crea o lume dreaptă prin negarea și încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului.
Dar acestea sunt lucruri care s-au șters sub amprenta lăsată de ea în sufletul meu. Îi mulțumesc că mi-a dat răgazul să privesc și eu înlăuntrul meu, într-un moment în care simt că sunt atât de grăbită încât uit și să mai respir. Îi mulțumesc și pentru că m-a avertizat, subtil, că viața nu ne va chema niciodată. Îi mulțumesc că a știut să-și îmbrace, din nou, avertismentul, în cuvinte atât de plăcute:
Viaţa îmi păruse atât de plină încât, ca să răspund la chemările ei, încercasem cu fanatism să-mi folosesc toate resursele: iată că viața era goală; niciun glas nu mă chema. Simțeam în mine destulă putere ca să mut munții din loc; nu găseam să mișc nici măcar o piatră. Deziluzia a fost cruntă: «sunt mult mai mult decât pot face!».
În fine, îi mulțumesc că a fost vocea mea, acum, când eu sunt cea care tace nesfârșit de mult. Îi mulțumesc că m-a pregătit într-un fel pentru această viață, în care habar nu am pe ce drum să merg. Dar tot ea mi-a zis: Ca să nu ajungi în locuri neștiute, trebuie să mergi pe cărări neştiute. Mi-e teamă de cărările neștiute, dar voi continua să merg pe ele, căci acum parcă mi-e rușine să fiu laşă. Voi strânge din dinți și îmi voi mai spune încă o dată: Totul va fi de folos, într-o zi, ceva din mine va rima cu parfumul caprifoiului. Dacă tremur prea tare și nu voi fi în stare, o voi chema pe ea să-mi vorbească, din adâncul sufletului meu.
Titlu:
Autor: Simone de Beauvoir
Editură: Humanitas
Colecție: Memorii/Jurnale
An: 2008
Traducător: Ioana Ilie
Pagini: 408