Relația mea cu visele a fost mereu foarte strânsă, un soi de codependency. Deseori, când mă trezesc dintr-un vis intens (iar visele mele așa sunt aproape mereu), mă simt ca în sevraj. Pe măsură ce viața normală își reia stăpânirea asupra mea și încet-încet reintru în ritmul cotidian, starea se estompează. La început însă golul acela, dorul de lumea efemeră, dar care reușește să ne atingă atât de adânc, e aproape insuportabil.
Nu cred că am avut vreodată superstiții legate de ceea ce se întâmplă în vise, deși mai mereu încerc să le interpretez. Visez atât de des scene violente încât am devenit imună. Oricum, dacă ar fi să ascultăm de psihanaliști, imaginile ce ne apar în somn nu sunt o reprezentare fidelă a unor realități, ci un displacement al acestora, un simbol pentru ceva diferit, o sublimare – pare-mi-se că Lacan avea o teză în direcția asta.
O dată în viață am avut un vis care s-a dovedit, abia după multe luni de zile, a fi premonitoriu. Momentul în care mi-am dat seama că ceea ce trăiam era de fapt o metaforă care îmi apăruse în vis mi-a tăiat răsuflarea cu totul.
Până una-alta, mă mulțumesc să folosesc cadrele, emoțiile și schimbările de situație bruște, inexplicabile pe care mi le aduc visele ca să creez noi realități ficționale. Visele sunt ca niște universuri paralele, în care lucruri complet ilogice se întâmplă ca și când ar fi cel mai natural lucru cu putință. Un minut ești în România, în următoarea secundă deja contempli cascada Niagara sau Everestul. Ești în corpul altei persoane, dar asta nu te împiedică să rămâi tu însuți. Te așteaptă descoperiri de tot felul, iar posibilitățile sunt infinite. Până la urmă, ca și literatura, visele te obligă să vezi lumea cu alți ochi. Dacă vreodată am să mă trezesc și am să constat că nu mai pot să visez, atunci n-am să mai fiu eu. (Miruna Bacali)
Dacă în viața reală pot concura pentru titlul de regina cumpătaților, în vis sunt orice altceva. Pentru că visele mele sunt haotice, pline de conexiuni de neexplicat sau chiar absurde, dar plăcute de cele mai multe ori. Sunt vise cu oameni cu care vorbesc și eu stiu că sunt ei, deși au înfățișarea altor cunoscuți. Cu locuri neștiute pe care am apoi impresia că le descopăr peste o zi, o lună sau poate chiar peste un an în drumurile mele. Sunt aceleași vise în care îngrămădesc și flori și câini care mă latră, și dezastre naturale și scene din copilărie. Ba chiar mă amuz adesea de ceea ce visez. Cum în momentul acesta sunt în București și câteva clipe mai târziu (clipe-vis, să ne înțelegem) sunt în casa bunicilor. Pentru vigoarea din visele mele și dincolo de toate căzăturile imaginate astfel și care mă fac să tresar în realitate, nu îmi imaginez somnul fără vise. Sau fără libertatea lor. Și îi spun pe această cale domnului Ismail Kadare că eu cred că numai în cărți visele pot fi controlate. Și că dacă noaptea pot fi acuzată că visez, ziua pot fi acuzată că sunt visătoare. (Delia Tudor)
Sunt într-atât de conectată cu propriul meu sine încât adesea îmi regizez visele. Cele cu ochii deschiși, apoi cu ei clipind lent, ațipind, sunt continuarea gândurilor mai degrabă decât manifestarea eului latent. Dar controlul este doar o iluzie. Acela e de fapt locul de joacă al obsesiilor și fobiilor mele. Și, uneori, al universului. Am o mecanică a viselor foarte ciudată. Suferind de ani de zile de insomnie și tulburări de somn, mă trezesc adesea în plin vis și când adorm la loc, uneori chiar și peste câteva ore, visul continuă de unde a rămas și se metamorfozează, se împletește cu gândurile dintre ațipiri, încorporează sunetele din cameră sau de pe balcon. Creierul meu adormit e un ospiciu rămas fără sedative. Dacă nu scriu o perioadă mai îndelungată încep să am coșmaruri. Și sunt coșmaruri apocaliptice recurente, la care adaug odată la câțiva ani un nou scenariu – grădina labirint, Bucureștiul labirint, vulcanul din centrul orașului, Iisus coborând pe o frânghie din lună, războaie, pământul învârtindu-se, meteoriți, morți prea vioi. Și lupii. Cele mai înfiorătoare erau, în copilările, visele cu lupi (care aduceau cu direwolfii lui Martin), ce prevesteau un rău. Într-o vreme îi vedeam și semi-adormită, și trează – și mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că atunci când mă alergau era ca să scap de o neliniște din mine, nu de ei. Lupii au fost forma primitivă a scrisului pentru mine. Și au avut și momentele lor în care au fost prevestitori nu doar ai frământării interioare, ci ai unui dezastru extern. Cred că lumea nu e atât de simplă precum o face știința să pară. Sunt multe zone gri, inexplicabile. Când suntem foarte în contact cu noi înșine, cu adâncurile noastre, cred că devenim mai sensibili și la semnalele pe care universul ni le oferă. Iar visele sunt mediatorul. Putem să le numim doar vise. Sau putem să învățăm din ele. Poate să ni se pară (și ce dacă ni se pare?) că vedem un pui de lup alb în fața cabanei și să facem un pas în față, iar în spatele nostru să cadă o piatră de pe acoperiș. Putem să știm încă din somnul de după-amiază ce o să ne spună mama când ne vom trezi. Și îl putem visa pe bunicul în seara următoare, plimbându-se cu lupi în lesă. Putem să înțelegem și frica, și dorința. Influența mea asupra viselor proprii și, mai ales, influența lor asupra mea îmi arată că în ele stă mai mult decât haosul unui creier adormit. În ele stă forma noastră nealterată. Adevărul nostru. În ele se se joacă universul, sau Dumnezeu, sau un extraterestru adolescent. Sau poate doar poveștile noastre. Vorba lui Gaston Bachelard: Visul este cosmogonia unei seri. În fiecare noapte, cel care visează reîncepe lumea. (Ana Mănescu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.