Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
(Grigore Alexandrescu, Câinele şi căţelul)
Aşa cum câinele lui Pavlov a fost condiţionat să asocieze sunetul clopoţelului cu chemarea sa la masă, tot aşa eu, obişnuit ca an de an să apelez la traduceri susţinute (şi la zeiţa Fortuna) în vederea participării la Olimpiada de Latină, am simţit zilele acestea un mare gol. Un gol provocat de imposibilitatea de a mai participa la ceea ce odinioară îmi schimbase viaţa. Ca o despărţire dureroasă de un vechi prieten. Fugit irreparabile tempus.
În ultimă instanţă, pentru a umple acel gol, am recurs la o himeră, la un vis, la Visul lui Scipio, mai exact, şi am început să-l traduc metodic. Sistematic. Somnium Scipionis, scris de către Cicero, este un fragment din cea de-a şasea carte a operei De Republica şi prezintă viziunea onirică a generalului roman Scipio Aemilianus din timpul sosirii sale în Africa. Visul are un caracter profetic, căci, privind Cartagina din înălţimile cerului, dintr-un loc vestit şi preamărit, împânzit de stele[1], bunicul său mort, Scipio Africanus, îi proroceşte că va cuceri în răstimp de doi ani fosta cetate a Didonei.
Africanus nu se rezumă doar la simple speculaţii, ci, în autentică manieră pitagoreică, îi propune nepotului său teoria binomului corp (tranzient) – suflet (transcendent), îi vorbeşte despre Soare şi celelalte corpuri cereşti divine, celestia corpora, ce îşi realizează mişcările de revoluţie, orbitând pe Via lactea. Iar rândurile în care Africanul vorbeşte despre muzica sferelor[2], izvorâtă din mişcarea armonioasă a planetelor, muzică ce este accesibilă şi oamenilor[3], par a vibra cu o altă profeţie: concertul Pink Floyd de la Pompei, care a răsunat în fiecare cărămidă a uriaşului amfiteatru roman. Live at Pompeii.
Discuţia se prelungeşte cu interogaţii stoice asupra naturii divinităţii, asupra sufletului şi a virtuţii, iar bunicul îi destăinuie părinteşte nepotului său alte mistere universale. Teoria (pe care se va construi eseul meu) este înfăţişată expressis verbis de către Africanus: cei care îşi apară, ajută şi veghează la bunăstarea patriei au un loc bine determinat în cer, unde se vor bucura de veşnicie[4]. În mentalul roman, patria a reprezentat dintotdeauna cheia bolţii pe care s-a clădit edificiul social al Romei şi nu e de mirare că romanii erau născuţi (şi condiţionaţi) cu o dimensiune soteriologică asupra propriului pământ: solul italic trebuia nu numai salvat, ci şi protejat. De aici Cicero va crea imaginea lui vir bonus, omul care, în numele virtuţii şi spre binele patriei, îşi pune viaţa în joc, indiferent de pericole.
Cu gândul la frumoasele idei pe care le-a expus Arpinatul[5], am încercat să trasez (modeste) paralele între Antichitate şi Contemporaneitate şi m-am oprit la situaţia Ucrainei, deoarece evenimentele de acolo îmi erau proaspete în minte. Acum câteva luni, o mână de protestatari, sprijiniţi de Opoziţia politică ucraineană, a reacţionat vehement la decizia preşedintelui Viktor Ianukovici de a refuza Acordul de Aderare la UE, în favoarea continuării dezvoltării pe linia rusofilă. Şi, de atunci, tot mai mulţi ucraineni proeuropeni au aderat la principiile protestatarilor iniţiali, cerând conducerii ucrainene dreptul de a dispune de propriul destin. Un drept natural. Inalienabil şi imprescriptibil. Un drept de care omul, într-o societate ideală (sau măcar într-una democratică), se poate bucura neîngrădit. În consecinţă, protestatarii au ocupat centrul Kievului, denumit şi Piaţa Maidan, declanşând un război de secesiune în cel mai veritabil stil roman.
Ce e Piaţa Maidan? Piaţa Maidan, denumită la rândul ei Piaţa Independenţei, este de acum patria protestatarilor. Doar puţine lucruri însă mai aduc aminte privitorului faptul că acolo era odinioară o piaţă centrală. Acum buruieni tentaculare cresc printre ruine, structuri metalice ruginite şi cauciucuri arse, semănate pe pământul acoperit de cenuşă şi îmbătat cu cocktailuri Molotov, estompează orice contur. Fiecare imagine a Maidanului poartă în sine povestea unei naţiuni care luptă în numele unei idei, în numele ei înseşi.
Cine sunt protestatarii? Protestatarii sunt o rasă specială de maidanezi, care luptă în numele unei idei, mânaţi de speranţă. Căci, în fond, ce este speranţa, nădejdea estică? Este întocmai esenţa vieţii, ceea ce denumeşte un program de aşteptare a unui mai bine. Ea are acea capacitate de a produce obiectul speranţei din însăşi fiinţa ei, combustia de la sine înţeleasă a spiritului ce însufleţeşte posibilitatea. În mod analog, maidanezii democraţi militează pentru o îmbunătăţire structurală a societăţii ucrainene la toate nivelurile, tocmai pentru că sunt conştienţi că aceasta e posibilă. Chiar probabilă. Într-un final, concretă. Per spem ad astra.
Cine sunt conducătorii ucrainenilor? Tot o rasă mai bizară de căţei. De ce? Dacă ne gândim la albumul concept al trupei Pink Floyd, Animals, explicaţia vine de la sine. În melodia Dogs, cu versuri de factură orwelliană (ca de altfel întreg albumul), câinii sunt o reprezentare a oamenilor de afaceri egomaniaci, care trec peste orice etică/morală pentru a-şi atinge scopurile strict pecuniare şi pentru a-şi alimenta setea de putere. Şi cine să fie oare mai businessman decât un preşedinte care tranformă societatea umană pe care o conduce într-o societate cu răspundere limitată? Cave canem!
You have to be trusted by the people that you lie to
So that when they turn their backs on you
You’ll get the chance to put the knife in.
(Pink Floyd, Dogs)
Cine ţine la curent opinia publică cu noutăţile de pe frontul estic? Tot un căţel: presa[6]. Câinele de pază al democraţiei.
Tuturor le este clar că Ucraina se află în faţa unui război civil. O revoluţie în toată regula. Dar acum dimensiunea lui a fi cade pe plan secund, în detrimentul dimensiunii lui a trebui (sau, cel puţin, aşa ar trebui să se întâmple). Ce trebuie făcut? Eu militez pentru calea dialogului. Un dialog calm, concret, democratic în deplinătatea cuvântului. Mi se va răspunde că între un preşedinte ucrainean care spală putina la Moscova, neglijând situaţia internă, şi nişte protestatari extremiști, care distrug totul în numele schimbării, nu poate exista un dialog. Da, Ianukovici a părăsit Maidanul, locul de joacă al protestatarilor săi, preferând alte jocuri, Jocurile Olimpice de la Soci. Da, printre protestatari au apărut şi unele grupuri extremiste (extrema stânga şi extrema dreapta) care incită la violenţă gratuită şi exacerbată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să se renunţe la dialogul despre care am vorbit mai înainte, un dialog democratic, căci orice alt fel de dialog simulat, absurd, poate conduce la o drama (ionesciană), din care nu vom învăţa nicio lecţie şi care se va lasă inevitabil cu victime.
Tot Cicero, în acelaşi fragment, spune că nimic nu e mai plăcut zeilor supremi care guvernează întreg universul decât acele adunări şi reuniri de oameni, care se numesc cetăţi. Din acest loc (înaltul cerului – n.n) vin toţi apărătorii şi liderii lor (cei buni – n.n) şi aici se întorc[7]. Aşadar, maidanezii ucraineni, cu nostalgia bunăstării locului de unde vin, luptă pentru transformare în numele ideii, luptă pentru o Ucraină care să-i reprezinte pe cei mulţi. O Ucraină a tuturor.
În final îmi permit să-l parafrazez pe Andre Malraux şi să spun că secolul al XXI-lea va fi democratic, sau nu va mai fi defel.
[1] Ostendebat autem Karthaginem de excelso et pleno stellarum illustri et claro quodam loco. (Somnium Scipionis, Cicero)
[2] ‘Quid? hic’ inquam ‘quis est, qui complet aures meas tantus et tam dulcis sonus?’ (Ce este cu sunetul acesta atât de măreț și de dulce, care-mi umple urechile?) (Ibidem)
[3] Docti homines nervis imitati atque cantibus aperuerunt sibi reditum in hunc locum. (Oamenii învăţaţi, imitând muzica aceasta cu instrumentele lor cu corzi şi cu cânturi, şi-au deschis posibilitatea de a se întoarce în acest loc) (Ibidem)
[4] Omnibus, qui patriam conservaverint, adiuverint, auxerint, certum esse in caelo definitum locum, ubi beati aevo sempiterno fruantur. (Ibidem)
[5] Marcus Tullius Cicero (n. 106 î.Hr. – d. 43 î.Hr.) s-a născut la Arpinum.
[6] De altfel, singura sursă pe care am utilizat-o pentru acest eseu a fost mass-media.
[7] Nihil est enim illi principi deo, qui omnem mundum regit, quod quidem in terris fiat, acceptius quam concilia coetusque hominum iure sociati, quae civitates appellantur; harum rectores et conservatores hinc profecti huc revertuntur.