Cuvinte care s-au transformat în revelații pentru noi. Le-am adunat în colțuri de foi, să ni le amintim de câte ori avem nevoie să ne oprim din fugit prin viață, când vrem să ne regăsim pentru a porni mai departe.
Când ai cărțile subliniate și adnotate, când ai caiete pline cu citate, e imposibil să alegi unul singur. Am încercat. Și imediat ce îmi veneau niște fraze în minte, regretam că nu pot alătura altele. Sunt oameni ale căror vorbe au fost furnici pe pielea mea, cărți de care m-am îndrăgostit iremediabil, rânduri pe care le folosesc ca repere. I-am adunat într-un insectar, ca pe niște fluturi rari la care să mă întorc când uit a vibra, pe Walt Whitman (I sing the body electric;\ The armies of those I love engirth me, and I engirth them;\ They will not let me off till I go with them, respond to them,\ And discorrupt them, and charge them full with the charge of the soul.), Orson Scott Card (Am auzit cândva povestea unui om care s-a împărțit în două.\ Prima dintre ele nu s-a schimbat deloc; cealaltă a tot crescut.\ Partea neschimbată era mereu adevărată.\ Partea care creștea era mereu nouă,\ Iar când povestea s-a sfârșit, m-am întrebat care parte eram eu și care erai tu.), Emil Cioran (În muzică și în iubire sunt numai senzații unice; cu toată ființa îți dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce și regreți din tot sufletul viața de fiecare zi la care vei reveni după ele.), John Fowles, Nichita, Minulescu, am destrămat aripi din Îmblânzitorul lui A.R. Deleanu, teatrul lui Sarah Kane, poezia Evei Precub, învățămintele mamei și mii de melodii. Ei au rostit cuvintele. Eu sunt o peșteră fără fund, un hău schizofrenic al pământului, în care zeci de voci se lovesc între ele și ricoșează, se împletesc și se deformează, se târăsc și se despart și se aștern ca resturile verii sau ale unei explozii, ca grămada care cere vârf. Când universul tău este ridicat pe cuvinte, să alegi doar câteva e blasfemie. (Ana Mănescu)
Încă din clasa I mama mea mi-a insuflat pasiunea pentru cuvinte și, deși am avut probleme cu încrederea în talentul într-ale scrisului până prin clasa a V-a, mereu am fost atrasă de povești și de cuvinte înțelepte. În încercarea ei de a mă determina să fiu mai bună cu fiecare zi care trecea, mama m-a îndemnat să caut inspirație în cuvintele învățaților din vechime. Astfel, am ajuns la adagiul Labor omnia vincit improbus! (Munca stăruitoare învinge totul!), cuvinte care încă se mai găsesc pe primele pagini ale caietelor mele. Subtil, mama mi-a introdus astfel ideea că nu e suficient să ai talent, ci trebuie să muncești pentru a-ți îndeplini obiectivul. În plus, pentru a ajunge la rezultatul final, experiența mi-a demonstrat că uneori nu e suficient să îți dorești, ci trebuie să îți pui la punct o strategie de depășire a obstacolelor, ridicate fie de noi înșine, fie de ceilalți. Soluția nu este delăsarea, ci tocmai persistența, iar acest dicton m-a ajutat uneori să-mi regăsesc dorința și energia de o lua de la capăt. Pentru că numai munca mea m-a adus unde sunt și numai munca m-a ajutat să învăț tot ce am învățat până acum. Munca… și mama! (Ana-Maria Anghelescu)
Citind, îmi place să descopăr idei cu care mă identific, să închid cartea să și am sentimentul la fel de ciudat pe atât de uimitor că sunt, cu unele părticele din mine, personajul lor, cel la care autorii s-au gândit în nopți grele, cu mâinile pătate de cerneală și frunțile frământate în mâini. Eu sunt personajul care își trăiește viața repede, cu intensitate, care poate iubi la fel de ușor și o ploaie torențială, și un om, pentru că ambele mă pot face fericită. Am învățat să mă bucur de ce trăiesc în fiecare moment, pentru că unele clipe este imposibil să fie retrăite. Oamenii vin și uneori pleacă definitiv. alter. ego. al Anei Mănescu a fost cu totul o revelație a cuvintelor pentru mine. Am citit în multe pasaje exact gândurile mele cele mai puternice, pe care nu am avut niciodată ocazia sau energia să le aduc la suprafață. Suntem blestemaţi, noi toţi cei care vibrăm. Suntem condamnați să schimbăm și să ne preschimbăm întotdeauna. Dar merită, sau cel puţin asta am crezut toţi la început. Ne-am îndoit, am revenit, dar adevărul este că nu vom şti niciodată dacă nu plătim totuşi un preţ prea mare pentru fericirea de ocazie. Dacă avem prea multe idealuri suferim deseori coliziuni puternice. Norii pe care mergem sunt ghidați de multe ori de aerul pe care cei din jurul nostru aleg să îl sufle, când mai nemilos, când mai calm și cald. Cu toate acestea, nu putem călători haotic prin viață, fără de pauză. Uneori avem nevoie de refugii. Într-un context mult mai puțin visător, Arhimede se pare că ar fi spus Dați-mi un punct de sprijin și vă răstorn universul. Cred că oricui i-ar fi greu să își găsească resursele interioare necesare pentru a evolua dacă ar trăi într-un tumult continuu. Pentru mine, de cele mai multe ori, echilibrul îmi este oferit de persoanele importante ale vieții mele, care au știut mereu să îmi fie alături, în special când a trebuit, nu numai când doar mi-am dorit acest lucru. Acum câțiva ani, într-o discuție târzie, mi s-a mai pus o cărămidă în construcția caracterului tare pe care aș vrea să reușesc să îl am pe deplin cândva. Un tată puternic își instruia puiul, spunând că în viață obstacolele vor fi mult mai numeroase decât plăcerile, bucuriile. Esența omului stă tocmai în puterea de a continua, deși totul în jurul nostru pare că se distruge. Un leu, când e doborât, nu stă să își lingă rănile. Se ridică demn, își scutură repede blana de praf și pornește la vânătoare. Se luptă cu viața. (Teodora Vasile)
Anul trecut am reușit, în sfârșit, să citesc Viața pe un peron, de Octavian Paler. De obicei, cărțile mele preferate au veritabile însemnări care subliniază o propoziție memorabilă, o frază interesantă sau un paragraf numai bun de ținut minte. De data aceasta, cele 10 porunci din Viata pe un peron mi-au demonstrat că a fi răbdător reprezintă o virtute importantă, iar viața nu e chiar atât de complicată dacă știm cum să o trăim într-adevăr. Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața, spune Octavian Paler în cea de-a cincea poruncă. Pentru că, nu e cu adevărat grozav să trăiești în imprevizibil, fiind într-un continuu du-te-vino al fericirii și nefericirii deopotrivă? Nu e minunat să trăiești cu așteptarea permanentă a împlinirii absolute, singura care te menține în viață, deși știi că viața nu e niciodată roz, dar nici gri nu e, ci un mister necontenit? Ești tu la limita dintre bun și rău, dintre absolut și mediocru, dintre fericire și nefericire. Și aștepți. Trăiești și aștepți să fii înghițit subit de una dintre cele două. (Beatrice Mituleci)
Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
Am fost de mică acel copil cuminte, serios, cu aproape 10 pe linie (9.99 aproape). Și în același timp posesoare a unui optimism care în viziunea multora e dus până la idealism. Poate de-asta îmi place Marin Sorescu, deși nu am explicații logice pentru fenomen. Citind Iona, am devenit pentru câteva momente unul, mi-am dat seama că uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră. Citeam o carte, dar devenisem una uitată pe o fereastră, pe una deschisă într-o zi cu soare sau pe o ploaie cu tunete și fulgere. La fereastra de la care privești pierdut când afară ninge și se strâng troiene. La fereastra sufletului. Zâmbeam pierdută și în același timp clocotean de energie și entuziasm. Eram excepție în liceu când afirmam că am citit Iona și că mi-a plăcut. Treptat, am mai găsit și alți oameni care descoperiseră ceva acolo printre rânduri și întâlnirea cu fiecare m-a pregătit puțin mai mult pentru a trăi. Când mă gândesc la scrierea lui Sorescu, prima idee pe care o am e despre a fi liber și împăcat cu tine. Despre cum să fii om și să trăiești fără regrete. Tocmai când împlineam 22 de ani mi-am amintit iar de Iona și am început să am convingerile mele că personajul nostru era mai tânăr decât ne imaginăm și am scris și eu. Poate stângaci, poate (prea) sentimental, poate doar cum te lasă tinerețea. Sfatul meu? Să fie scos Iona din programa școlară. Poate așa și-ar câștiga șansa de a fi apreciat și înțeles. Șansa de a-și recâștiga anii frumoși din viață. (Delia Tudor)
Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie. Citatul poate fi găsit în paginile romanului Mândrie şi prejudecată al autoarei britanice Jane Austen şi este una dintre poveştile mele favorite din literatura universală. Îmi inspiră bucurie şi linişte în ciuda tumultului sufletesc al personajelor care erau nevoite să îşi ascundă adevaratele gânduri din cauza clişeelor societăţii de care aparţineau şi a preţului care se punea pe manierele unei femei desăvârşite. Cu toţii am fost încercaţi de nenumărate ori pentru a ne fi testată puterea de a îndura povara sentimentelor, a gândurilor şi a greutăţilor ce ne apasă cu fiecare zi. Dar câteodată trebuie să ne imaginăm viaţa ca o axă a timpului determinată de trei coordonate: trecut, prezent şi viitor. Trecutul şi viitorul sunt pagini ale aceleiaşi foi ce este reprezentată de prezentul fără de care nu am putea să ne definim. Să întoarcem capul spre vremurile din urmă ar însemna numai să irosim timpul preţios ce ne este oferit acum. Cu toţii am căzut şi poate mai greu, mai uşor, ne-am ridicat. Cu ceea ce rămânem din trecut va conta în cele din urmă. Să învăţam să trăim frumos pentru ca amintirile să ne aducă numai şi numai zâmbete. (Mădălina Haiducu)
Toate apele au culoarea înecului. (E. Cioran)
Așa cum teatrul e simbolizat prin doua fețe antitetice (și grotești, în același timp), tot așa eu mă înveselesc și mă întristez sincron când citesc câte ceva din Cioran. Pe de o parte (dimensiunea protonică), pentru că aforismele sale sunt susceptibile de o varietate de analogii și alegorii amuzante (toate cărămizile au culoarea blocului cu 7 etaje – a fost prima alterare în sens ludic a citatului care mi-a trecut prin minte… poate nu și cea mai amuzantă). Pe de altă parte (dimensiunea electronică), pentru că îmi atinge o conștiință arhetipală (în cazul astă, un arhetip marin, acvatic), profund îngropată de glia de care mă simt atât de legat.
Apa posedă valențe multiple, dar latura sa obscură pare a fi cea mai pregnanată. Chiar și ideea haosului acvatic primordial, deși dă naștere ulterior unei armonii esențiale, colaborează mai degrabă cu partea întunecată a minții. Cu subconștientul ascuns sub milioane de circumvoluțiuni ce șerpuiesc pe carapacea cerebrală. De pildă, citind (simțind) Lacustra bacoviană, am sentimentul că alunec mereu în acest timp primordial scăldat de ape eterne. Ape care erodează rațiunea și mă aruncă în voia valurilor nebunești. În voia unui Poseidon care abuzează copilărește de tridentul său. Odată cu spargerea valului, se rupe orice sinapsă, iar axonii și dentritele neuronale îmi cad iremediabil în mișcare browniană. Cu toate acestea, căderea onomatopeică a picăturilor de ploaie excavează încă în gândirea lapidară.
De ce când mă plimb pe lângă Dâmbovița aștept să vină cineva să mă roage să nu mă arunc în ea? Deși n-am de gând să fac asta. Deși gândul meu e deja unul cu apa. Nu mai bine plecăm cu arca mea spre Ararat?
Există, fără îndoială, o parte întunecată a apei. The Dark Side of the Water(s), să o numim… Matter of fact, it’s all dark. (Cristi Cucu)
Seria de exerciții colective este coordonată de Teodora Vasile.