Fiecare dintre noi avem momente în care realizăm că nu tot ceea ce se face la noi în țară este negativ, în care observăm că sunt promovate și valori reale, cu care ne putem identifica, și conștientizăm că producția culturală a generațiilor contemporane nu este sortită de la bun început eșecului sau obscurității. Într-o sală a Facultății de Istorie, la una dintre întâlnirile Cercului de Societate și Cultură, doamna Irina Margareta Nistor mi-a deschis ochii să privesc altfel cinematografia românească contemporană. Deși aceasta e puțin prea ancorată în realitate și încărcată de pesimism cronic, filmele românești nu sunt deloc lipsite de potențial, iar premiile pe care le obțin nu sunt, la rândul lor, lipsite de importanță. Până la urmă, doamna Nistor avea dreptate:
Nu numai premiile Oscar sunt importante. Există și alte festivaluri foarte importante, la care filmele românești au fost premiate.
Nu (mai) sunt o fană înrăită a filmelor. Perioadele în care urmăream cel puțin un film la trei zile au trecut demult, mai ales din cauza faptului că viața reală a început să mă copleșească cu activități menite a-mi diminua timpul alocat producțiilor cinematografice. Totuși, cel puțin o dată pe lună încerc să merg la cinema și să văd un film nou. Am auzit prima dată de Closer to the MOON în iarnă, când a fost prezentat la festivalul Making Waves: The New Romanian Cinema – o inițiativă culturală românească de promovare a producțiilor românești în Statele Unite ale Americii. Însă știrea a trecut fugitiv prin fața ochilor mei și mi-au atras atenția mai mult titlurile deja recunoscute de pe afiș. Mai târziu, căutând filme românești ce urmau să apară, am dat din nou peste Closer to the MOON și de data aceasta mi-a atras atenția prin povestea românească reală, dar și prin ineditul mod în care era expusă: cu actori englezi, în limba engleză. Declicul s-a produs în acel moment: voiam să văd acel film!
Am vizionat acest film la Noul Cinematograf al Regizorului Român (ce loc poate fi mai potrivit decât această sală pentru un film românesc cu potențial?), într-o sală foarte puțin aglomerată. Am fost dezamăgită să văd prea puțini tineri la această proiecție, dar am fost totuși mulțumită de faptul că cei prezenți și-au manifestat interesul față de producția lui Nae Caranfil. De la primele minute ale proiecției și până la genericul care cuprinde imagini din reconstituirea reală mi s-a părut că am simțit curiozitatea publicului și chiar am auzit la final remarci de tipul: „Vreau să văd și reconstituirea comunistă!”.
Inspirat din documentarul Marele Jaf Comunist al lui Alexandru Solomon (2004), Closer to the MOON spune altfel povestea atacului din 1959, când o bandă de cinci mascați a furat o sumă uriașă din furgoneta Băncii Naționale. Aceștia sunt prinși după o lună de cercetări ale Securității și se hotărăște ca ei să fie protagoniștii unei reconstituiri în scop educativ, o practică destul de des întâlnită în acea perioadă. Distribuția filmului regizat de Nae Caranfil a fost una de renume internațional, avându-i în frunte pe Vera Farmiga (Alice Bercovici) și Mark Strong (Max Rosenthal), dar și Harry Lloyd, Anton Lesser și alții, printre care și câțiva români (mai mult în roluri episodice).
Scenariul a fost creat având în minte un film în limba română, însă din motive financiare lesne de înțeles acesta a ajuns să fie jucat în limba engleză, având o distribuție internațională. Povestea a fost foarte atractivă pentru actori, Vera Farmiga fiind mai mult decât încântată de aceasta, după cum ea însăși afirma într-o conferință de presă. Cu o altă ocazie, actrița a mărturisit că se simte atrasă de personajele complexe, care îi oferă o altă perspectivă despre viață, ceea ce poate explica dorința ei de a o interpreta pe Alice:
As an actor, you’re sort of the court-appointed lawyer of the character. And that’s what used to draw me to scripts — something in a woman that I wanted to defend, something that I recognized or wanted to understand, something that turned my head. Now that I’m a mother, I think it’s more the message of a film, or the questions that they pose about life — that’s the magnifying glass through which I look at them now. But at first it was all about the character.[1]
Closer to the MOON nu e un film ca oricare altul, fiindcă nu prezintă aceleași cadre despre comunism cu care ne-am obișnuit și care pot face parte din două categorii: fie preaslăvesc realizările și tovarășii din comunism (filmele aparținând respectivei perioade), fie prezintă fațete ascunse ale „prosperității” comuniste (filmele post-’89). Nu, Closer to the MOON spune povestea unor comuniști (aș adăuga eu idealiști și nostalgici) în plin comunism. Dar comunismul lor era diferit de realitatea în care trăiau, deoarece pentru cei 5 (sau 6?) protagoniști comunismul rămăsese mai degrabă ancorat în perioada lui de ilegalitate, de Rezistență, de teama de a fi arestat la orice pas, de dorința de a aduce o schimbare. Iar când realitatea a acceptat (cu chiu, cu vai) schimbarea propusă de comuniști, dintr-o dată cei 5 (sau 6?) ilegaliști se trezesc „legaliști”. Viața lor se schimbă, pare mai sigură. Sunt puși în lumina reflectoarelor. Trist însă, pentru că în curând realizează că visul lor era mai puțin colorat în panglici roșii și cu mai puține defilări și mai plin de bunătăți, lipsit de burghezi, dar lipsit și de „domni”, pentru că toți erau tovarăși.
Protagoniștii nu se mai regăsesc în cadrul pe care și ei l-au creat. Joacă într-o piesă proastă, în care evreii, pentru că sunt evrei, sunt înlocuiți din funcții. Sunt scoși din lumina reflectoarelor. De comunismul pentru care luptaseră. De comunismul pentru care își puseseră viețile în pericol. Dar nu renunță și provoacă realitatea cu luminile unor altfel de reflectoare. Jaful e doar un pretext. Ce vor să demonstreze? Ineficiența miliției? Credulitatea oamenilor? Spiritul lor luptător? „Ce poți face cu o hârtie de 100 de lei?” e întrebarea care îi obsedează pe cei care se ocupă de caz. Și chiar pe tine ca spectator.
Regizorul Nae Caranfil se joacă în acest film cu elementele reale și de ficțiune, rearanjând totul într-o manieră plauzibilă. Motivele din spatele jafului sunt încă necunoscute, unii considerând că este chiar o înscenare a guvernului comunist pentru a-i elimina pe cei 5 (sau 6?) mai ușor. Totuși, studiind puțin cazul, îți dai seama că multe din aspectele prezentate în filmul lui Caranfil sunt cât se poate de reale, dar sunt adaptate unui nou context, unul care scoate în evidență tragicul situației și disperarea protagoniștilor.
Există lucruri pe care noi, cei care am trăit în această parte a Europei, le cunoaștem atât de bine încât avem tendința de a le trata cu subtilitate, siguri că ceilalți vor prinde referințele din zbor. Nu, oamenii nu le vor prinde din zbor. În ultimii 50 de ani lumea s-a schimbat enorm și tinerilor de azi le e imposibil să-și imagineze o epocă în care, de exemplu, oamenii puteau vorbi la telefon numai de acasă sau de la birou. Prin urmare, pe măsură ce filmul a devenit mai internațional, am început să-mi dau seama că multe din acele elemente erau atât de evidente numai pentru mine. A trebuit să analizez fiecare situație descrisă în scenariu și să scap de toate elementele confuze. Și am renunțat și la o grămadă de conotații amuzante pentru că mi-am dat seama, cu durere, că nu vor fi înțelese nici de străini, și nici de tinerii români. Și, după cum știm foarte bine, publicul român mai în vârstă nu-și mai permite să meargă la cinema. (Nae Caranfil, interviu pentru TIFF 2012)[2]
Subtilitățile filmului, alături de realitatea redată în culori vii, jocul convingător al actorilor, povestirea în ramă care te transpune de pe un plan pe altul transformă Closer to the MOON într-o capodoperă. Pentru simplul spectator filmul are menirea de a ridica niște întrebări privind idealurile și îndeplinirea acestora, despre lupta contra sistem și lupta cu tine însuți.
Tu ce ai face dacă idealul tău devenit realitate te-ar dezamăgi crunt? Dacă acest ideal pentru care ți-ai amuțit până și plăcerile și nevoile, pentru care ți-ai ascuns sentimentele și trăirile, dacă tocmai acest ideal te amuțește pe tine după ce devine realitate? Filmul exprimă într-un mod subtil tocmai această luptă contra idealului pervertit de realitate, pe care protagoniștii încearcă să o înfrunte într-un stil original.