Când am început să îl studiez pe Andy Warhol pentru examenul de Estetică, nu-mi puteam explica atracția față de lucrările lui. Le priveam cu ochii unui necunoscător și mă intrigau prin ușurința cu care au fost create, obiectele banale redate și, mai mult, sumele fabuloase licitate și pentru care au fost rând pe rând vândute. Pe de o parte mă revolta discrepanța uriașă între un tablou de Matisse sau Monet, ale cărui detalii perfect executate și miraj al culorilor mă copleșeau de la prima vedere, și un tablou al lui Warhol care mă șoca prin simplitatea și cromatica limitată, uneori obsesivă. Citind avidă informații despre ideologia lui și felul în care își crea arta, am înțeles cât de ușor îi este unei persoane să accepte lucruri care solicită efortul în detrimentul celor care oferă „pe tavă” finalitatea, răspunsul.
Născut Andrew Warhola, viitorul artist din Pittsburgh nu cunoaște o copilărie fericită. Diagnosticat încă din primii ani cu o afecțiune a sistemului nervos care avea să îi cauzeze mișcări necontrolate ale extremităților, copilul Andy se refugiază în compania mamei și a lumii construite din posterele cu staruri, decupate din editorialele vremii. Acest obicei de a-și crea proprie lume a viselor avea să devină motorul din spatele deciziei de a urma cursurile de artă comercială din cadrul Institutului de Tehnologie ”Carnegie” din Pittsburgh. Odată ieșit de pe băncile școlii, se mută la New York și începe să își semneze lucrările sub numele Andy Warhol.
Debutează ca grafician de reclame, execută ilustrații pentru jurnalele de modă și decorează vitrinele magazinelor. Este remarcat și apreciat destul de repede, iar în anii ’50 începe să-şi prezinte lucrările grafice în galerii renumite din New York, precum Hugo și Bogley, intenţionând să detroneze lumea picturii tradiţionale şi să-şi consolideze statutul de artist plastic „serios”. Andy Warhol nu privea opera de artă ca pe un produs finit, perfect, împlinirea dorinţei artistului, ci ca pe un obiect ce a rezultat în urma unui proces ce acceptă şi chiar implică eroarea şi imperfecţiunea. Aceste curioase manifestări expoziţionale au bulversat critica de specialitate, care nu găsea în ele decât nişte obiecte banale, aparent lipsite de orice valenţe estetice: 50 de etichete identice de pe cutiile cu supă de roşii Campbell’s (mâncarea preferată a lui Andy Warhol), ambalaje ale săpunului Brillo confecţionate artizanal sau reproduceri de bancnote. Warhol a făcut un inventar exhaustiv al artefactelor prezente în viaţa americanilor, din care nu lipseau scaune electrice, poze cu câini de poliţie hărțuind militanţi pentru drepturile civile şi drapelul Statelor Unite, culminând cu proverbiala sticlă de Coca-Cola. Despre aceasta din urmă, se zice că Warhol ar fi afirmat:
Minunat în această ţară este că America a pus începutul unei tradiţii prin care cei mai bogaţi consumatori cumpără de fapt aceleaşi produse ca şi cei mai săraci. O sticlă de Coca-Cola rămâne o sticlă de Coca-Cola, indiferent de cât de mulţi bani ai da pe ea.
Cu alte cuvinte, pe Warhol îl fascina faptul că toată lumea bea Coca-Cola, președintele, celebritățile și chiar vagabonzii. Iar omul simplu este încântat că bea aceeași băutură ca președintele. Simboluri ale stilului de viață american, acestea deveneau o sursă de inspirație pentru viitoarele sale lucrări, America jucând rolul unui avocat al valorilor clasice.
Dacă alți artiști criticau fervent cultura de consum din Statele Unite, acuzându-l pe Warhol că a capitulat în fața comercialului, precum și cultura idolatrizării vedetelor care se regăsesc deseori în lucrările sale, artistul îmbrățișa acest fel de viață cu tot entuziasmul, ridicând acest aspect al vieții, trivial pentru establishmentul cultural new yorkez, la rangul de artă. Astfel, a adus cotidianul în arta sa, iar aceasta a devenit pop art, „popular art”, un fel de artă a poporului, câștigând simpatia poporului consumator. În acest mod, la câteva decenii mai târziu după ce pictura americană adoptase deja principiile avangardei, abstracţionismului şi expresionismului, reprezentate de pictori precum Jackson Pollock, un alt artist originar din Europa de Est, Andy Warhol avea să iniţieze, la rândul său, o schimbare de paradigmă, deschizând o direcţie neaşteptată pentru arta americană.
Warhol își dă seama că, pictând, timpul de realizare al lucrărilor era prea lung. Astfel, descoperă tehnica serigrafiei, cea care l-a consacrat, un procedeu de imprimare a diverselor obiecte pe materiale textile sau solide. Pentru producerea în masă a picturilor sale, Warhol folosea asistenți. Artistul declara într-un interviu:
«Factory» este cel mai potrivit nume. O fabrică este locul în care construiești lucruri. Aici fac sau construiesc munca mea. În arta mea, pictatul manual ar lua prea mult timp și, oricum, asta nu mai este conform timpurilor în care trăim. Este vremea mijloacelor mecanice și folosindu-mă de acestea pot crea mai multă artă, pentru mai mulți oameni. Arta ar trebui să fie pentru oricine.
Andy Warhol, inventator și imagine iconică a culturii pop, era suprafața vie de proiecții pentru nostalgiile unei generații întregi, care voia să lase în urma viața burghez-descurajantă, care aspira către forme de viață alternative și experimentale, care tânjea la independența față de convențiile sociale și, mai presus de toate, la glorie.
Andy Warhol este momentul în care America înţelege că se întâmplase o mutaţie uriaşă în modul în care cultura şi lumea artistică erau percepute şi că el devenise centrul acestei mutaţii. Vechii definiţii a culturii, ce includea elemente precum permanenţă, obiectivitate sau durabilitate, Warhol le opune conceptul revoluţionar de „15 minute de faimă“: În viitor, oricine va putea fi faimos pentru 15 minute, declara artistul, vizând un fenomen ce ia o amploare tot mai mare în societatea modernă, cel al demolării ierarhiilor.
Prin arta sa, Andy Warhol a pus criticii la încercare. După atâtea expoziții care redau obiecte atât de comune și de obișnuite, s-a lansat dezbaterea legată de limitele artei. Doar simplul fapt că un obiect, fie el cât de banal, era creat de un artist îl transformă neaparat într-o lucrare artistică? Însă lui Warhol nu i-a păsat, el dorea cele „15 minute de faimă”. Artistul însă a avut parte de mult mai mult, bucurându-se de succes până la sfârșit. În ceea ce îi privește lucrările, artistul însuși afirma:
Dacă vrei să ştii totul despre Andy Warhol, uită-te doar la suprafaţa picturilor şi filmelor mele şi acolo mă vei găsi.
Jean Cocteau a definit viaţa ca o prăbuşire pe orizontală. Geniul lui Warhol părea să fi aflat asta foarte devreme. A existat o singură incursiune a sa „pe verticală”: în 1969, când s-a pus problema ca misiunea Apollo 12 să ducă pe Lună operele a şase artişti, el a fost singurul care şi-a iscălit pur şi simplu iniţialele pe un carton, spunând:
În caz că există oameni acolo, nu strică să-ncep PR-ul de pe acum…
După o activitate artistică prolifică, Andy Warhol a părăsit lumea văzută prin ochelarii săi de soare în 1987, în urma unor complicaţii survenite după o intervenţie chirurgicală nereuşită. Prin testamentul lăsat de el, la New York a fost înfiinţată Fundaţia Warhol, care are ca misiune dezvoltarea artelor vizuale şi încurajarea noilor generaţii de creatori. Astfel, a rămas în memoria colectivă exact așa cum și-ar fi dorit.
Bibliografie:
Goldman Rubin, Susan – Andy Warhol’s colors (2007)
Warhol, Andy – Andy Warhol’sexposure (1979)
Warhol, Andy and Hackett, Pat – POPism, The Warhol Sixties (2007)