Nu am știut niciodată cum să apreciez un film, pentru că, indiferent ce parametri aș lua în considerare, evaluarea este subiectivă. Iar, când tot ceea ce crezi că te-ar defini îți este puternic pus la îndoială de către propria gândire, orice judecată de gust, și nu numai, cade în umbra nesiguranței. Suspensia incertitudinii este punctul mort din care nu te mai poți întoarce și nici înainta.

Știu sigur însă că What Dreams May Come este unul din acele filme pe care le-aș vedea iar și iar. Regizat de Vincent Ward și inspirat din romanul omonim al lui Richard Matheson, al cărui titlu este preluat dintr-un vers al solilocviului lui Hamlet To be, or no to be, filmul a câștigat, în 1998, Oscarul pentru cele mai bune efecte vizuale.

Cronologia este aparent simplă: medicul american Chris Nielson (Robin Williams) se îndrăgostește de artista Annie Collins (Annabella Sciorra) în timp ce se aflau în vacanță în Elveția. Viața frumoasă pe care o vor avea împreună este prezentată succint, în numai câteva secvențe. Se căsătoresc. Au doi copii. Sunt fericiți.[1] Copiii vor muri însă într-un accident de mașină, moment în care căsnicia lui Chris și Annie se destramă, fiecare retrăgându-se în propria suferință și hrănindu-se cu amintiri. Annie va fi internată într-un ospiciu și îi va cere lui Chris să divorțeze. Acțiunea sare apoi câțiva ani mai târziu, când, deși cei doi, fiind în continuare împreună, învață încă să-și împartă nefericirea, Chris moare și el tot într-un accident de mașină. Iar filmul începe cu adevărat abia din acest moment…

Spiritul lui rămâne alături de Annie, fără să înțeleagă că îi face mai mult rău astfel. Acest episod din film m-a făcut să îmi dau seama că probabil cel mai mult ne temem de nebunie și de necunoscut. Sau de faptul că necunoscutul ne-ar putea face să ne pierdem mințile. Până și cumplita suferință e suportabilă. Însă ideea că gândirea noastră își pierde luciditatea și groaza pe care o simțim atunci când ceea ce percepem scapă de sub controlul nostru, pierzându-și evidența palpabilă, exploatează cele mai ascunse colțuri ale psihicului uman. Acest lucru se întâmplă cu Annie atunci când Chris îi dă semne că încă există (I still exist.). Este motivul pentru care acesta din urmă va decide să părăsească o lume din care nu mai făcea parte.

Imaginea se modifică radical, devenind puternic colorată, iar Chris se trezește într-un decor impresionist[2], a cărui esență este alcătuită numai din acuarele și vopsea. Pe măsură ce îl explorează își dă seama că anumite scenarii sunt desprinse din tablourile pictate de Annie, care nu sunt altceva decât variante ale idealului nedefinit la care ne raportăm prin conceptele de frumos și perfecțiune. Iar unele secvențe par, într-adevăr, ireale, surprinzând imaginarul pur și deplina serenitate. Câteva imagini conțin elemente renascentiste și prerafaelite[3] care ne sunt familiare prin diferitele reprezentări sociale pe care le avem asupra ideilor de rai și iad. Este unul din punctele slabe ale filmului, în sensul că sunt exploatate o serie de motive clișeice, precum zborul sau focul care apare fugitiv la intrarea în infern.

Persoana care va fi alături de Chris în această nouă lume este Albert (Cuba Gooding Jr.), cel care i-a fost mentor în timpul vieții și care îi va fi și aici un ghid. De la el va afla că existența noastră înseamnă gând (Thought is real. Physical is the illusion. Ironic, huh?), că noi creăm realitatea pe care o trăim și că raiul nu este altceva decât o construcție a gândirii, clădită din reminiscențe ale memoriei, gânduri și reflecții. Realitatea actuală a lui Chris este marcată de o linie foarte fină între vis și trezire, între memorie și eternitate; o vede pe Annie la fiecare pas, are impresia că e aievea, însă își dă seama dezamăgit că totul e doar o iluzie, o creație a gândirii și imaginației lui. Tot Albert este cel care înțelege că sufletele lor sunt predestinate, legătura fiind atât de puternică încât lumile lor sunt interconectate.

În timp ce Chris își regăsește fiica și pătrunde în universul ei, Annie decide să se sinucidă. Iadul este inconștiență de sine, locul din care nu mai există cale de întoarcere și în care ajung cei care nu reușesc să își conștientizeze moartea (Hell is for those who don’t know they’re dead.), retrăind la nesfârșit aceeași realitate. Chris coboară în Infernul a cărui imagine din film este inspirată din prima parte a Divinei Comedii de Dante Alighieri și de tablouri semnate de Bosch, având credința oarbă că o poate salva pe Annie și sfidând imperative categorice. Lipsesc flăcările la care ne-am obișnuit să ne gândim de fiecare dată când conștiința noastră morală ne avertizează cu privire la acțiunile noastre. Suntem confruntați cu reflectarea dezolantă a mii de chipuri desfigurate de durere, de trupuri adunate ca într-o groapă comună, de imagini în tonuri închise și angoasante, o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi.

Tot ceea ce depășește stricta libertate de decizie asupra propriului eu aparține incontrolabilului, în fața căruia singurul mecanism de apărare care ne rămâne este credința – pentru cei care dețin cultul speranței. Chris este un personaj care se înscrie în această categorie, a celor care nu știu să renunțe și care își conservă esența, în timp ce Annie se autocondamnă la inconștiență pentru a anihila suferința. Uneori însă când câștigi, pierzi (When you win, you lose.). Astfel, Chris înțelege că duce o luptă zadarnică și decide să rămână alături de Annie, chiar dacă acest lucru ar însemna o eternitate în care nici măcar nu se vor recunoaște unul pe celălalt.

Dar alteori când pierzi, câștigi (When you lose, you win.). Iar filmul nu se încheie aici.