În prima parte a articolului am vorbit despre contextul intern și contextul extern prin care exportul de revoluție a putut avea loc. Acum, se pune următoarea întrebare: „Au dorit revoluționarii francezi o expansiune teritorială?”

Această întrebare poate sugera o altă perspectivă asupra revoluției. Mulți revoluționari aparțineau clasei de mijloc (burghezia în ascensiune) și erau cei care aveau cel mai mare impact asupra majorității populației. Deși influențați de idei iluministe și doritori de a-și asuma roluri politice, aceștia nu aveau experiență politică și niciun fel de toleranță față de „vechile” idei ale „Vechiului Regim”. Astfel, se creează o confuzie a principiilor de acțiune, o „nebunie a vremurilor” favorabilă progresului, dar dezastruoasă pentru cei care o trăiesc, anume accelerarea ambițiilor personale, determinate de primele succese militare, apariția unui naționalism de tip imperialist („La Grande Nation”) și dublul conflict, la nivel individual și societal, între promovarea libertății și impunerea libertății – pe scurt, problematizarea „prețului” libertății –, semne ale unei democrații tinere.

Însă ceea ce este și mai interesant este realul succes de care s-au bucurat ideile revoluționare franceze în restul Europei, în acea perioadă și mult după aceea. Succesul în teritoriile anexate Franței poate fi înțeles prin observarea relației între patrioții locali și generalii și trimișii Directoratului, aceștia din urmă sacrificându-i de multe ori pe primii din interese proprii. Dar rezultatele imediate ale succeselor militare sunt favorizate de acele personalități europene („patrioții”) care, după exilul în Franța (1787-1795), participarea activă la Revoluția Franceză și ulterioara întoarcere în țara de origine, păstrează spiritul revoluționar și sunt gata de o modernizare „patriotică”, ceea ce nu contrazice impunerea, când e cazul, a ordinelor venite de la Paris. De asemenea, Constituția anului III (1795) joacă un rol foarte important atât în pregătirea legală a expansiunii, cât și în legitimarea în teritoriile anexate a controlului francez. După modelul acesteia, sunt propuse 10 constituții între 1796 și 1799, precedate de dezbateri libere între personalități din teritoriu, cum este cazul constituțiilor acceptate în Bolognia (decembrie 1796), Republica Cisalpină (martie 1797), Republica Ligurică (decembrie 1797), Republica Batavă (aprilie 1798) sau Republica Napolitană (ianuarie 1799). Această pasivitate de care au dat dovadă unele regiuni europene în fața modelului francez se datorează pe de o parte nevoii de modernizare a societății europene (depășirea modelului feudal și a absolutismului monarhic), precum și situației precare a marii majorități a populației europene, ajunsă în pragul de jos al pauperizării. Astfel, Republica Franceză a reușit să anexeze în jur de 30 de „republici surori” până în perioada imperială (de la Cantoanele Elvețiene, anexate în 1792, până la ultima republică, înființată în 1809 – Republica Ilarică).

De altfel, este de menționat abordarea acestor anexiuni de către conducerea din Franța. La început se utilizează principiul consultării populației, astfel că în 1793 se obține vot majoritar pentru anexarea provinciilor Nisa și Savoia. Încurajați de un asemenea rezultat, revoluționarii avansează, treptat, către o „exuberanță” a visurilor hegemoniale. În 1795, anexează Belgia, Luxemburg și Liege, impunându-se astfel principiul „frontierelor naturale” (declarat oficial încă din 1792, cu privire spre Rhin), care provoacă o schimbare fundamentală în mentalul colectiv; de sus în jos, se impune un realism politic în antiteză cu principiile filantropice populare la începutul anilor 1790. Așadar, nu este vorba doar de acțiuni la vârf, ca în epoca din care se luptaseră revoluționarii francezi să scape, ci de o mobilizare generală, pe mai multe planuri și cu scopuri precise, dar subtil afirmate.

Planurile principale ale acestui fenomen sunt: social, cultural, militar și politic. Planul social este esențial și fără el nu ar fi avut loc nici grandioasa Revoluție Franceză, nici expansiunea franceză. Când vorbim despre orice revoluție modernă, este cunoscută accepțiunea rolului decisiv al clasei de mijloc în cadrul acesteia, fără de care o societate nu poate fi străbătută de o revoluție. În acest context, burghezia, alături de alți factori (marginali sau mult mai importanți – opiniile istoricilor se împart[1]), contribuie la mobilizarea generală care poate duce la planul militar – mobilizarea armată. Eu consider că asupra acestor două planuri stă cel cultural, care face legătura între cele două și legitimează cauza revoluționară. Conștiința națională trezită la viață, lupta pentru drepturi inalienabile și fascinația pentru valori democratice reprezintă teme cu care francezii, și mai apoi europenii, se identifică relativ rapid și consolidează o cultură a libertății și a laicității politice care durează până în zilele noastre. Această revoluție politică converge cu o „revoluție a valorilor”, al cărei ecou nu avea cum să nu străbată întreaga Europă împietrită de absolutismul monarhic. Astfel, se creează un zid în jurul Franței, reprezentat pe continent în primul rând de Marile Puteri absolutiste: Rusia, Prusia și Austria, amenințate de distrugerea propriilor legitimități (și ai căror monarhi erau considerați „unși divin”).

Consider că planurile mai sus amintite au, fiecare, un rol important și numai luate împreună au dus la incredibila schimbare de epocă pe care au trăit-o europenii acelui sfârșit de veac. Deși se poate vorbi și despre interese economice ale fenomenului „republicilor surori”, nu consider că acesta ar fi putut avea un rol îndeajuns de mare pentru a îmbrăca o revoluție de astfel de proporții, ci trebuie luat doar ca aspect al clasei în ascensiune – burghezia – ale cărei roluri social și cultural au fost extrem de importante. Dacă subiectul internațional a fost Franța, care amenința să încalce „domeniul” vecinilor europeni, puterea expansionistă de facto trebuie căutată în primul rând în fermentația socială din interiorul acestei țări, impulsionată de simple lozinci revoluționare ale unor indivizi aflați la mijlocul societății, care tind spre depășirea propriilor condiții economice, sociale și politice. [2]


Bibliografie:
Cursul Istorie modernă universalăRevoluţiile “atlantice” (modelul anglo-american şi francez) – prof. dr. Ovidiu Bozgan;
Jacques Godechot, La Grande Nation, Paris, Aubier, 1979;

Cours sur les Republiques soeurs http://ihrf.univ-paris1.fr/spip.php?article552, accesat la 04.01.2014.

[1] Exemplul francmasoneriei este vestit, unii istorici susținând un rol foarte important în cadrul Revoluției Franceze.
[2] Un instrument util pentru a înțelege evoluția mentalului colectiv în cadrul Revoluției și Expansiunii Franceze, consider că este Partea a doua din volumul Cerul văzut prin lentilă, H.-R. Patapievici, București, Nemira, 1998, pp. 55-80. sursa foto