A fost plină librăria Humanitas de la Cișmigiu joi seară. S-a stat în picioare. Gazda evenimentului, Gabriel Liiceanu, a început prin a-și exprima speranța că satisfacția pe care ne-o va oferi domnul Boia va fi mai mare decât neplăcerea de a sta în picioare. Pentru că joi, 20 februarie, a avut loc lansarea volumului Balcic. Micul paradis al României Mari, de Lucian Boia.
Discuția a fost așa cum am presimțit că este și cartea: presărată cu povești, amintiri și imagini, toate într-o înlănțuire firească, ce m-a dus cu gândul la volumul Ioanei Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, dar și puțin la Jurnalul lui Mihail Sebastian. Balcicul, devenit amalgam de oameni și istorii, a fost descoperit și oferit atenției românilor acelor vremuri prin truda pictorilor. Aceștia au fost cei care au dat tonul, nu Regina Maria. Abia apoi au început să se strângă aici vară de vară pictori, scriitori, oameni politici și Regina.
Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât şi printr-un pitoresc uman, nu mai puţin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai ştie unde era adevărul? De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginaţia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar. (Lucian Boia)
De la această suprapunere între istoria obiectivă și proiecția mitică a pornit și Gabriel Liiceanu. Dacă în mod normal proiecția mitică e deconstruită de istoric pentru a sublinia realitatea, în cazul Balcicului drumul este unul de sens contrar. În localitatea de la malul Mării Negre existau, în perioada la care facem referire, trei elemente reale suficiente pentru nașterea unui mit: Marea, Orientul (regăsit prin misterul tătarilor și turcilor care locuiau acolo) și o Regină (Regina Maria).
Ni s-a povestit și despre cum volumul amintit surprinde în modul cel mai frumos elementul ridicolului, exemplificat în capitolul Utopia Urbană, prin faptul că numele străzilor au fost schimbate în două rânduri. Plecând probabil de la ideea că „un cuvânt nou atrage cu sine și o realitate nouă”, străzile Balcicului au primit noi denumiri. Influența politicului s-a văzut mai ales când noile nume stradale erau și cele ale unor membri ai guvernului de atunci. Strada Lascăr Catargiu devine Nicolae Iorga, C.A. Rosetti e înlocuit de Gala Galaction, iar Vasile Alecsandri e împărțit în două noi străzi, una dintre ele fiind Maica Domnului de la Mare. Dar și acestea vor fi schimbate curând, pentru că printre cei ale căror nume au fost alese erau și personaje în viață. Și doar e bine știut că omul mai întâi moare și apoi devine nume de stradă.
O primă concluzie a serii ne-a fost oferită de Gabriel Liiceanu, care a afirmat că povestea Balcicului, așa cum e scrisă de Lucian Boia, „se citește ca o poveste încântătoare, dar gustul final e dat de elementul tragic”, de sfârșitul trist, istoria noastră având „respirație scurtă”.
Autorul a mărturisit că și pentru sine este o surpriză apariția acestei cărți despre Balcic, pe care nu îl descoperise până în septembrie 2012, când a făcut o primă vizită și a fost impresionat de frumusețea locului. Pe un ton glumeț, a adăugat:
Nu știu dacă m-am îndrăgostit de Balcic așa cum s-a îndrăgostit Regina Maria, dovadă că eu nu mi-am construit nimic aici.
Poate că, fără să ne dăm seama, am ajuns și noi în Balcic în acea seară de februarie, pentru că imaginea Reginei Maria și a turcoaicei care îi ținea umbrela, mergând împreună tăcute tocmai pentru că niciuna nu cunoștea limba celeilalte, a fost mai vie ca niciodată.