Adrian Teleșpan a lucrat 12 ani în televiziune, în prezent locuiește în Anglia și a debutat în toamna lui 2013, la editura Herg Benet, cu romanul Cimitirul, ajuns deja la al patrulea tiraj. Cimitirul este o carte care se citește foarte ușor. Este amuzantă, dar are și câteva fragmente ceva mai întunecate. Mi-a lăsat impresia că este genul de carte care poate schimba mentalități, mai ales într-un spațiu unde prejudecata atârnă mai greu în balanță decât șansa oferită unui om sau artei sau oricărui lucru care iese din tiparele învechite. Această agățare de niște idei rigide îmi pare inutilă într-o lume în care diversitatea nu numai că există, dar câștigă teren în fața așa-zisului normal. Din ce în ce mai mult, oamenii care respectă vechile obiceiuri, oricare ar fi ele și de orice zonă ar ține, o fac pentru că vor, nu pentru că trebuie, iar cei care își creează propriile tradiții o fac pentru că vor, nu pentru a se revolta.
Succesul lui Teleșpan demonstrează că oamenii încep să fie mai deschiși la minte. Cimitirul este promovat ca fiind un roman cu homosexuali, scris și pe placul heterosexualilor. Mi-ar fi plăcut să nu se facă diferența aceasta. Este însă o punte de lansare către o lume în care nu ne etichetăm (cu conotații peiorative), ci ne distingem și ne acceptăm.
De asemenea, succesul Cimitirului mai arată și că genul de scriere în continuă mișcare este ceea ce generația actuală de cititori digeră cel mai bine. Textele axate pe personaj, cu mesaje directe, cu scrierea concisă sunt cele care prind. Pentru că nu sexul, drogurile și muzica vând de fapt cărțile de astăzi, cum pare a fi impresia multora. Povestea poate fi sensibilă sau vulgară, realistă sau speculativă, subtilă sau in your face (iar Cimitirul este toate la un loc) – este la latitudinea autorilor ce aleg să scrie, dar cum scriu dictează succesul lor. Și, iată, succesul poate însemna al patrulea tiraj în nici măcar un anotimp împlinit – și asta în România, unde se spune că nu se mai citește.
Acest val pe care se află Teleșpan în momentul de față este ploaia ce a dus la apariția a numeroase ciupercuțe-interviuri cu el. În continuare puteți citi dialogul meu virtual cu autorul bestsellerului Cimitirul.
Pe coperta IV spui: E o carte scrisă simplu, fără pretenții, pentru că eu nu sunt scriitor. Cum este scriitorul în viziunea ta? Ai devenit între timp unul?
Deși asta e prima întrebare, e ultima la care răspund pentru că nu prea știu ce să spun. Sunt foarte mulți scriitori pe lumea asta, milioane cred. Nu cred că vreau să mă autoinclud într-un grup atât de vast. E firească dorință de a-mi dori să fiu mai special. Nu mă simt scriitor pentru că vreau să mai fac și alte lucruri în viață care nu au nicio legătură cu scrisul. Mi se pare mai corect să spun despre mine că sunt un om care a scris o carte. Nu insinuez că titulatura de scriitor vine abia în urma unor opere vaste. Salinger și Emily Bronte sunt cele mai bune exemple aici. Nu pot să dau un răspuns clar. Cred că îmi plac foarte tare autorii care reușesc să combine perfect imaginația cu realitatea. Cum ar fi Lewis Carroll, de exemplu.
Ficțiunea își are mereu baza în realitate, iar tu ai pus foarte mult din tine în carte, într-un timp destul de scurt. A avut efect terapeutic acest proces?
Absolut. Mi-am lămurit câteva probleme importante, cum ar fi, de exemplu, neliniștea de a nu face nimic și pe care eu o resimțeam ca pe o frică relativ constantă. Din păcate sunt insuficient de stabil psihic astfel încât o terapie de două luni, cât a durat să scriu cartea, să aibă un efect pe termen lung. Lucrez în continuare cu mine pentru că, asemenea multor oameni, zona mea de confort are la bază drame neverosimile. Vreau să scap de treaba asta.
Deși este un roman în mare umoristic, Cimitirul abordează multe teme, inclusiv unele destul de apăsătoare. Ce scenă a fost cel mai greu de scris?
Cu o excepție, nu mi-a fost greu să scriu nicio scenă pentru că am scris despre mine. De fapt, cam totul pornește de la chestii pe care le-am trăit sau auzit și prind, mai mult sau mai puțin, o doză de ficțiune. Cam știam ce aveam de spus. Singura secvență pe care am rescris-o este cea în care întâlnesc personajul de care mă îndrăgostesc. Acolo am făcut uz de imaginație pentru că, după trei zile de uitat în gol, mi-am dat seama că nu îmi aduc aminte nimic din conversațiile pe care le-am avut cu omul respectiv în viața reală.
Ce înseamnă pentru tine succesul pe care îl are debutul tău, ajuns, iată, la al treilea tiraj? Lucrând atâta timp în televiziune știi ce prinde la public. Te așteptai totuși să fie primit atât de bine?
Acum iese al patrulea tiraj. Adică e în procesul de tipărire. Eu mă așteptam cumva… De fapt, nu știu dacă mă așteptam sau speram. Entuziastmul mi-a fost cumva curmat de oameni care lucrează în zona de editare cărți și pe care îi întrebam cât e posibil să vând, iar răspunsul era mereu același: Între 250 și 750 de exemplare timp de un an. Eu știu că Cimitirul e genul de poveste care prinde la public, dar nu trăiesc cu vina comercialului, pentru că nu aș fi putut să scriu o altfel de carte.
Care a fost cel mai frumos lucru pe care ți l-a spus un cititor după ce ai lansat romanul?
Mi-a scris un tip pe Facebook acum vreo două luni și mi-a zis: Bă, Teleșpane, să mor eu! Eram homofob rău și nu îi toleram decât pe Freddie Mercury și pe John Travolta, iar de acum te alătur și pe tine ăstora doi și, în plus, nici nu știu dacă mai sunt așa homofob ca înainte. Mă bucur că Cimitirul are efectul ăsta. Am mai văzut comentarii cu același tipar pe Facebook. Faptul că Cimitirul are efect de scădere a gradului de homofobie este o treabă excepțională! Iar acum vreo două luni mi-a scris o tipă și mi-a zis că e cu un prieten în spital și că prietenul citește cartea și că e prima oară când îl vede râzând de când a aflat că are leucemie.
Ai avut parte și de reacții negative venite, fără lectură, din prejudecată?
Desigur. Sunt câțiva oameni care mi-au scris și mi-au comunicat faptul că Cimitirul li se pare execrabil, extrem de plictisitor și exagerat de vulgar. Adică intolerabil de vulgar. Toți cei care mi-au scris treaba asta sunt homosexuali.
Dacă ai pleca pe o insulă pustie și ai putea lua trei artiști cu tine, care ar fi aceia și de ce?
Justin Timberlake – Cântă bine și are o karmă pozitivă. Cred că ar destinde atmosfera. Jessica Biel – Ca să nu se simtă Justin singur. Matt Bomer – Ca să nu ma simt eu singur.
Tu spui Stop dreaming. Eu te rog să visezi puțin. Ce urmează pentru Cimitir, în realitare, dar și în fantezia ta? Ce planuri ai și ce ți-ai dori de la carte?
În realitate sper să urmeze o continuare. Toată lumea îmi spune: Scrie acum, repede, încă una, cât ești pe val! Eu nu cred că lumea uită atât de repede, la fel cum nu cred că o a doua carte se scrie la fel de ușor ca prima. Tot în realitate, mi-aș dori ca Cimitirul să aibă succes în toată lumea! În fantezie, am vândut deja 100 de milioane de exemplare.
surse foto: (c) Cristian Radu; 2