Etape ale influenței turcești asupra limbii române: turca osmanlie (II)

Dacă prima etapă a influenței turcești asupra limbii române nu a lăsat urme foarte pregnante în vocabularul nostru sau, cel puțin, acestea nu s-au menținut în număr foarte mare în româna actuală, cea de-a doua influență turcă, mai nouă, cea din etapa osmanlie, care începe odată cu invazia turcilor (osmanlâi) în Peninsula Balcanică, în secolul al XIV-lea, a fost mult mai puternică. După subjugarea treptată a popoarelor balcanice, țările române cad sub suzeranitate otomană. Urmează o lungă perioadă de relații directe cu turcii (cinci secole: XIV-XIX), care au favorizat pătrunderea în limbă a unui mare număr de termeni turcești, mulți dintre ei supraviețuind și astăzi în vocabularul românesc.

Elementele lexicale din această perioadă au intrat în limba română în două etape istorice: în prima etapă (antefanariotă), este vorba despre cuvintele împrumutate în secolele XIV-XVIII, când Moldova și Muntenia au fost vasale Imperiului Otoman (cuvinte intrate în primul rând pe cale politico-administrativă, dar și cu un puternic caracter popular; acestea au intrat în fondul lexical de bază), pe când în cea de-a doua etapă avem de-a face cu turcisme împrumutate în perioada fanariotă (sec. al XVIII-lea – al XIX-lea), care, în mare parte, au dispărut din uz, multe dintre cele care au reușit să se mențină primind pe terenul limbii noastre un sens depreciativ sau ironic. Tot în această ultimă etapă, „la pătrunderea și răspândirea cuvintelor turcești a contribuit, oarecum indirect, dar efectiv, și influența neogreacă. Venind aproximativ în același timp, uneori prin vorbitori care reprezentau și limba greacă, și Poarta, s-au susținut reciproc, ceea ce a făcut ca și slăbirea lor să fie simultană”[1].

Din etapa antefanariotă a influenței turcești, mai exact din sec. XV-XVII, datează în limba română cuvinte ca aba, amanet, basma, cântar, chel, ciorbă, chirie, cusur, dulap, dulgher, fotă, fudul, halva, leafă, maramă, odaie, para, saltea, samsar, samur, soiu etc.[2]

Se poate observa că cei mai mulți termeni de origine turcă au pătruns cu preponderență în Muntenia și în Moldova, de unde au fost răspândite, treptat, și românilor din Transilvania și Banat. La bănățeni, de exemplu, „unele elemente turcești au intrat prin filieră slavă, aceste împrumuturi fiind, în acest caz și în cea mai mare parte, elemente sârbești”[3]: baș (“tocmai”), divan (“convorbire”, “conversație”) > (a) divăni (“a conversa”),  fanar, ortac etc.

În perioada fanariotă a acestei influențe, se observă în limba română neologisme turcești cunoscute cu precădere „în straturile superioare ale societății, care imitau mòdele venite de la Constantinopol”[4]. Ne-au rămas din această etapă foarte multe împrumuturi turcești „care au sporit lexicul nostru în veacul al XVII-lea și mai ales în cel următor [și care – n.n. R.P.] privesc, în exclusivitate, viața materială”[5]: acaret, balamale, cerdac, cearșaf, cercevea, geam, chilipir, cântar, magazie, mușteriu, raft, teanc, tejghea, baclava, cafea, cașcaval, cataif, ciorbă, ciulama, ghiveci, halva, iahnie, iaurt, musaca, pilaf, rachiu, rahat, sarma, șerbet, caza, ceaun, farfurie, tavă, basma, chimir, fes, ciorap, condur, papuc, borangic, mărgean, alea, ghiulea, bidiviu, ciochină, amanet, liman, talaz, chirie, bidinea, burghiu, cazma, dulgher, dușumea, moloz, schelă, tavan, mucava, pingea, perciune, zuluf, boiangiu, bursuc, catâr, calcan, arpagic, bostan, cais, chimion, dovleac, harbuz, lalea, liliac, nufăr, pătlăgea, zambilă, zarzăr, belea, chef, chiul, cusur, hal, hatâr, mahmur, marafet, moft, naz, tabiet, abitir, barem, bașca, buluc, doldora, taman; interjecțiile aman!, bre!, haide!, halal!; sufixe de origine turcă precum –giu/-ciu (bragagiu, cafegiu, boiangiu, barcagiu, pomanagiu, scandalagiu); –lâc/-lic (samsarlâc, caraghiozlâc); –liu (chefliu, nurliu).

Se pare că această influență nu s-a manifestat uniform asupra variantelor limbii române din secolul al XVIII-lea. Cuvintele de origine turcă au pătruns și au fost acceptate cu preponderență în Muntenia și în Moldova, însă și în aceste regiuni procesul de adaptare s-a realizat diferit; muntenii și moldovenii au manifestat o atitudine diferită față de turcisme: „În Moldova s-a conservat uneori forma primitivă mai corect ca în Muntenia, unde a fost oarecum românizată: bacal, badana, derbeder, dușume, magaza, nohat, tiutiun reproduc mai exact prototipurile lor decât formele muntenești corespunzătoare: băcan, bidinea, derbedeu, dușumea, magazie, maidan, năut, tutun”[6].

În Ardeal, termenii de origine turcă au avut concurență din partea elementelor lexicale maghiare sau germane, iar în subdialectul bănățean, turcismele au pătruns în cea mai mare parte pe filieră sârbă.

Cuvinte românești în limba turcă nu au pătruns decât în număr foarte mic: boyar ˂ rom. boier; kalaraș “curier”; mukan ˂ rom. mocan (“cioban din Ardeal”); mamaliga; dalavere ˂ rom. daraveră (“tranzacție”) – decalcat el însuși de la tc. alyșveriș[7].

Fiind limitată în timp și în spațiu, se poate observa că influența turcă asupra limbii noastre nu s-a exercitat decât în anumite sfere ale lexicului (termeni din domeniul comerțului, alimentației, îmbrăcămintei, armatei, justiției, meseriilor, faunei, florei, păstoritului, domeniul maritim – arii foarte variate ale vieții materiale a societății), nu și în sistemul gramatical al limbii române:

Deosebirile mari dintre cele două popoare, atât din punct de vedere etnic, cât și social-politic și cultural, au făcut ca influența turcească să nu atingă decât sfera pur materială a vieții poporului nostru ș niciodată pe cea spirituală, morală, intelectuală[8].

Statistic vorbind, s-a demonstrat că în vocabularul limbii române 4,36% reprezintă elemente turcești[9]. Din acestea, astăzi au rămas în uz un număr foarte mic de cuvinte de origine turcă; majoritatea și-au păstrat, în schimb, caracterul regional sau au devenit învechite.

Contactele multiple ale românilor cu diverse popoare, diferite ca civilizație, limbă și cultură, au jucat un rol important în crearea unei limbi unice, diferită chiar și față de celelalte limbi romanice – limba română:

„Prin valea largă a Dunării n-au pătruns numai popoarele stepei, venind pe caii lor mărunți și iuți ca să pustiiască țara, ci și puternice influențe culturale. Grecii – ei înșiși cu o cultură străbătută de înrâuriri orientale –, care au dat tracilor și geto-dacilor elemente culturale în evul vechi, au continuat mai târziu să influențeze tot sud-estul european din Bizanțul unde, în evul de mijloc, ardea făclia civilizației europene. De la miază-zi ne-a venit creștinismul în forma lui ortodoxă, mult mai apropiată de izvoarele lui orientale decât catolicismul imperialist al Apusului. Deosebirile între limba română și celelalte limbi romanice și apropierile cu limbile balcanice se explică prin această orientare a noastră – cuvântul «orientare» însuși derivă de la «Orient» – și izvorăsc în mare parte din faptul că noi, singurul popor latin de religie ortodoxă [subl. aut.], am rămas în curs de multe veacuri cu fața întorși spre Orient [subl. aut.]”[10].

Acesta este și motivul care l-a determinat pe Alexandru Niculescu să numească limba română o… „altfel” de latinitate.