Influența turcă asupra limbii române s-a manifestat în două etape, elementele turcice pătrunzând așadar pe teritoriul limbii noastre în epoci diferite. Astfel, se face în mod curent distincția între împrumuturile vechi turcești și cuvintele mai recente; se recunosc două straturi importante: „unul, mai vechi și mai subțire, venit din lexicul populațiilor turco-tătare (sec. al IX-lea – al X-lea și până în sec. al XIV-lea – al XV-lea) și altul, mai nou și mai însemnat, pătruns din turca osmanlie (aproximativ între sec. al XV-lea și al XVIII-lea)”[1].
O primă influență corespunde etapei preosmanlii (numită influență turcească veche, pentru a o diferenția de cea turcă osmanlie, mai recentă) și cuprinde elementele atribuite populațiilor de origine turco-tătară care s-au stabilit „vremelnic sau până la asimilare”[2] în regiunile carpato-danubiene (pecenegi și cumani, cazari și tătari). Informațiile despre aceste populații sunt sumare și destul de nesigure[3].
Pecenegii au venit din extremitatea răsăriteană a Europei și s-au așezat, la sfârșitul secolului al IX-lea, cu preponderență în Moldova și în estul Munteniei, iar mai târziu, în secolele X-XI, s-au infiltrat și în Transilvania și Dobrogea. Ei au dăinuit pe aceste teritorii până la sfârșitul secolului al XI-lea, când au fost înfrânți atât în Transilvania, de regele Ladislau (1088), cât și în sudul Dunării, de bizantini, iar cei care au supraviețuit acestor lupte au continuat să conviețuiască printre „români”, însă n-au reușit să se impună și, treptat, au fost complet asimilați. Drept dovezi lexicale ale existenței lor aici au rămas doar câteva nume topice: Peceneaga, Pecineaga, Peceneagul/Pecineagul, Pecenișca, Pecenevra; formele Beșineu, Beșinou, Beșinova din Ardeal au pătruns aici prin mijlocire maghiară, dar, la origine, sunt tot pecenege[4].
Cumanii au apărut în a doua jumătate a secolului al XI-lea, din stepele de la nordul Mării Negre, și au rămas mai multă vreme atât în Moldova, cât și în Țara Românească, ocupându-se cu păstoritul și agricultura. Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, sunt împinși în sudul Dunării și spre Câmpia Panonică. Și de la ei ne-au rămas în limba română câteva toponime – de fapt, mai multe decât de la pecenegi: Comana/Comăna, Comanea, Comani, Comeni, Comăneanul, Comăneasa/Comăneasca, Comănești, Comănița, Comanca, Covurlui, Caracal, Teleorman (˂ teli/deli: “nebun” + orman: “pădure”, adică “pădure nebună”, cu sensul de “pădure sălbatică, deasă”), Bahlui, Călmățui, toponime terminate în particula –uiu, dar și antroponime (Coman, Comănescu, Comșa, Caraiman, Aslan, Balaban, Buciuc, Cara, Carabă, Ciortan, Talabă, Tâncabă, Toxsabă[5], Ulan, Ulmeș etc.), „fără unanimitate de păreri în privința etimologiei lor”[6], precum și substantive comune: aslam (“camătă”), baltag, beciu, capcană, cazan, cioban, cobuz (“un fel de chitară”, “cobză”), dușman (consemnat în Codex Cumanicus), teanc, toi(u): originar, “ospăț”; verbul (a) tolăni. Tot seminții cumane sunt considerate și cea a uzilor, după care au fost numite locuri precum Poiana Uzului și Uzul (jud. Bacău), și iasigii (˂ lat. Iassones), care ne-au lăsat numele orașului Iași, dar și al localităților Iașul (jud. Făgăraș) și Iașii (din Odorheiu)[7].
Vocabularul de origine cumană a putut fi reconstituit datorită Dicționarului cuman-latin, editat de Géza Kúun, începând cu anul 1303, după manuscrisul dăruit de către Petrarca Bibliotecii din Veneția. Cuvintele cumane nu se deosebesc foarte mult de cele turcești propriu-zise; rareori, forma cuvântului românesc indică originea cumană (cum se întâmplă în cazul toponimului Teleorman).
Cazarii nu au prea lăsat urme la noi. În toponimia noastră, de origine cazară se consideră a fi numele satului Cuzdrioara, pe Someș, dar se întâlnesc, aici, precum și în alte regiuni, nume ungurești de o astfel de sorginte: Kazar, Kozar, Kozard[8].
Tătarii (și negaii – înrudiți cu aceștia) au lăsat și mai puține urme în vocabularul românesc, majoritatea deja dispărute: mârzaci (“numele date unor căpetenii tătărești”); cuvinte ce desemnează anumite dări (alómul; ilișul; ușurul). Cuvinte ca arcan, capcană, cobuz, haraba au intrat în vocabularul poporului român definitiv, unele fiind utilizate și în zilele noastre în Moldova, ca regionalisme.
Lista unor astfel de cuvinte diferă mult de la un specialist la altul, tocmai din cauza dificultăților de delimitare – de exemplu, etimonul cuvântului românesc este necunoscut limbii turce sau are un fonetism diferit[9].
Astfel, Ovid Densusianu consideră de origine cumană elemente precum: bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maimuță, murdar, taman etc., iar G. Ivănescu amintește și cuvintele (pentru care, în DEX, apar soluții felurite: et. nec., tc. etc.): beci, buzdugan, butuc, bălăban (“un fel de șoim”), dușman, cioban, toi, scrum etc.[10]
De asemenea, nu se cunosc în limba română urme lexicale din graiul bulgarilor turanici, tot din rândul semințiilor turco-tătare.
Chiar dacă puține, cuvintele turcice vechi atestă, încă o dată, faptul că pe teritoriul pe care s-a format poporul român au trecut și popoare orientale, ceea ce explică și varietatea, ca origine, a vocabularului românesc, expresie a societății, a unei anumite civilizații, după cum afirma lingvistul francez Antoine Meillet.
Rosetti, Al., Cazacu, Boris, Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, București, Editura Științifică, 1961.