Mă pierd. Exact așa cum se întâmplă în preajma prezențelor care mă înconjoară mai mereu. E probabil nesiguranță. Incertitudine existențială. Stare aproape schizofrenică în care converg fragmente de imagini, gânduri, idei, anxietate, angoasă și trăiri uneori deprimante, alteori numai melancolice, dar de cele mai multe ori… dramatice. Însă exact atunci simt nevoia să scriu. Numai că nu am știut niciodată cum. Nu am considerat vreodată că aș avea talent sau dar sau har sau acel-cuvânt-care-descrie-ce-înseamnă-scrisul. Cred doar că gândesc prea mult, atât de mult încât simt nevoia să fug de propriile-mi gânduri. Și întodeauna inutil. De fapt, nici atât nu știu.
Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. (Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă)
Nu mai știu ce știu și ce nu știu. Aristotel m-ar corecta imediat: nu știi ce nu știi pentru că nu știi. Jaspers ar spune că nu cunoaștem altceva decât ființarea noastră prezentă. Eu (dar cine sunt eu?) aș adăuga că nu cunoaștem nici măcar atât, cel puțin nu complet. Iar atunci, într-un dialog perfect imaginar și lipsit de creativitate, ar interveni Popper care mi-ar explica faptul că afirmația mea conține o contradicție internă pentru că, în momentul în care afirm inexistența unui lucru, mă plasez pe o poziție ce implică ante-cunoașterea entităților abstracte despre care formulez opinii – logica aristotelică un pic răstălmăcită. Sau paradoxul scepticismului: susțin că nu știu nimic, dar cum pot ști că nu știu nimic? Însă nu e necesar să ajungem până în acest punct în care negăm totul, e de ajuns să ne oprim în momentul în care ne îndoim de orice. Interesant însă este cum orice viziune despre lume trebuie să aibă o finalitate, chiar dacă aceasta este, în cele din urmă, o categorie negativă (nimicul, neantul, inexistența, vidul). Din toată povestea asta nu am reținut decât că îmi place să inventez cuvinte.
Întreaga noastră existență se bazează pe idei, opinii, convingeri, credințe și certitudini virtual create. Sunt singurele lucruri pe care le cunoaștem din simplul motiv că ne aparțin. Ce se află dincolo de Egoul nostru sunt doar intruziuni, ciocniri atom-ice între lumi. Ce știm și ce nu știm sunt reminiscențe ale memoriei – trecut – și ale gândirii speculative – viitor. Într-o asemenea schemă gnoseologică, prezentului i se asociază gândirea critică – atât a mai rămas.
De cele mai multe ori, când mă derutez de una singură cu asemenea gânduri, îmi amintesc zâmbind de Milan Kundera: Cel care tinde să urce mereu mai sus trebuie să se aștepte ca, într-o bună zi, să-l cuprindă amețeala. – o hermeneutică a condiției umane. Un citat despre tot ce încearcă omul să fie, dar nu este. Despre toate ambițiile sale mărețe, dar mărunte în esență. Despre cum se visează el un Dumnezeu între oameni și uneori chiar reușește să fie perceput astfel, dar, în definitiv, nu este altceva decât materie care se va întoarce în materie, oricât de cinic ar suna: Moartea are o dublă înfățișare: pe de o parte înseamnă neființă. Pe de alta, prezența cumplit de materială a cadavrului.(Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei) Despre cum pentru el totul poate fi măsurat și înțeles numai în relație cu alte lucruri, dar nimic nu are valoare în sine.
Sartre, de pildă, ar afirma că lucrurile au valoare în sine, că orice obiect este, în definitiv, un în-sine. Ironia este că omului nu îi este accesibil acest aspect al în-sinelui pentru că el nu poate gândi altfel decât subiectiv. Poate gândi ce se află în jurul său: pseudo-obiectivare – acel moment în care orice obiect, concept sau fenomen intră în cercul vicios al definirii relative și subiective, obiectul / conceptul / fenomenul respectiv existând numai prin raportare la diverse sisteme de referință stabilite arbitrar de un subiect sau convențional de mai mulți subiecți. Sau se poate gândi pe sine: pseudo-obiectivarea subiectivității – subiectul devine obiect pentru gândirea critică și, firește, subiectivă. Astfel, el se torturează o viață întreagă să găsească sensuri pentru orice, cel mai adesea pentru propria-i existență și conștiință – altfel, chinul e atât de mare încât îl nimicește. Uneori, preferă să nu gândească deloc. Alteori, nici măcar nu îi este dată această posibilitate de a alege…
Dar are vreun sens, în termeni de utilitate, această disperată căutare a unui sens? Nu mă refer la etica utilitaristă, ci la pragmatismul gnoseologic. În ultima vreme, m-am tot întrebat de ce simțim o nevoie aproape metafizică de a descoperi o finalitate pentru orice ne înconjoară și pentru tot ce gândim. Orice cuvânt din câmpul lexical al sensului trebuie să conteze pentru, să fie relevant în scopul, să aibă importanță pentru că. Prin urmare, trebuie să acordăm o finalitate realității pentru că nu putem concepe altfel lumea – zona de confort a bipolarității cauză-efect. Dar anumite lucruri nu pot fi explicate din prisma acestui pattern. Iarăși: interesant e cum omul, în momentul în care eșuează în a găsi relația de cauzalitate care definește conținutul unui concept, încearcă să îl explice prin el însuși. Încă mai încearcă să îl explice…
Putem afirma că realitatea începe și se sfârșește cu gândirea umană, argumentul în acest sens fiind acela că nu putem cunoaște nimic din ceea ce se află înainte, după și dincolo de existența noastră decât dacă preferăm să fim speculativi. Deși despre ceea ce nu se poate vorbi, să se tacă (Ludwig Wittgenstein). Astfel, valoarea în sine, anterioară existenței mele, pe care o voi atribui obiectelor ulterior conștientizării faptului că exist, poate fi, la fel de bine, numită inexistență de către mine. Este, așadar, lipsit de importanță dacă obiectele au valoare în sine, întrucât acesta poate fi un lucru verificabil numai prin aparatul critic uman – dar în acel moment întregul demers al acestei verificări se autoanulează. Pentru că existența proprie și conștiința acesteia schimbă întreaga paradigmă de înțelegere a realității, din cauza modificării constante la care este supusă lumea prin tot ceea ce înseamnă subiectivitate. Singura relevanță pe care ar putea să o aibă o asemenea afirmație ar fi observarea elementelor comune ce rezultă din intersectarea realității mele cu a Celuilalt. Așa cum explică Sartre, Celălalt, prin simplul fapt că este o entitate care există și care gândește în mod autonom, reprezintă o verificare constantă e realității mele, întrucât existența lui îmi furnizează certitudini verificabile prin consens. Numai în contextul acesta putem atribui obiectelor valoare în sine. Însă un obiect / concept / fenomen care există în afara dimensiunilor mele interioare, dincolo de emergența mea în lume, este inexistent pentru mine deoarece eu nu îl pot cunoaște decât dacă îl supun unei internalizări subiective care, în mod implicit, îi recunoaște existența, îi acordă o semnificație și îl modifică în funcție de anumiți parametri subiectivi. Iar acești parametri subiectivi diferă, evident, de la un individ la altul.
Asemenea melancolicului care vede o scenă tragică acolo unde sangvinicul vede numai un conflict interesant și flegmaticul un lucru fără importanță. (Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înțelepciunii în viață)
Prin urmare, existența Celuilalt îmi oferă o oarecare confirmare a existenței anumitor lucruri pe care le gândim atât eu, cât și el, dar nimic mai mult. Raportările noastre însă prezintă diferențe structurale care nu fac altceva decât să întărească ideea că obiectul nu există fără subiect și că un alt subiect care percepe diferit același obiect este irelevant pentru mine.
Cum spunea un vechi prieten pe care am încetat de mult să îl mai citesc din cauza egocentrismului său exacerbat, eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor (Emil Cioran). Citind acest lucru, mi-am dat seama că toate acele probleme existențiale, așa cum îmi place mie să le numesc, care îmi preocupă gândurile în mod constant, sunt lipsite de importanță în definitiv. Pentru că singurul efect pe care aceste așa-zise obsesii reușesc să îl producă este acela de a te face din ce în ce mai nesigur și mai confuz, până în momentul în care ajungi să te detașezi chiar și de tine însuți, nu numai de realitate. Schopenhauer îi numește pe acești indivizi sin-chinuitori. Am ajuns să cred că acele gânduri care îmi răpesc adesea somnul nu au nicio importanță, deși conștiința acestui fapt nu mă ajută să le las în urmă. Probabil ele contează, contează subiectiv, pentru că noi dăm sens realității, o numim. Dar contează inutil. Nu mă ajută cu nimic să știu că lucrurile stau într-un fel sau altul pentru că, orice viziuni despre lume aș avea, în final toate aceste concepții converg către același punct: către Nimic.
Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frământările unui om infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? (Emil Cioran, Pe culmile disperării)
Mi-aș dori să nu știu că exist. Să fiu în afara timpului și a spațiului. Privesc în semiîntuneric umbrele care se joacă pe tavan și încerc să nu mă gândesc la nimic. Să nu mai știu nimic. Numai că dubla negație din limba română se joacă derutant cu mintea mea. Povara nimicului din mine se răsfrânge dureros în imaginea mea despre lume. Și atunci mă simt nedemnă de lumea în care trăiesc. Pentru că lumea, în diferitele sale sensuri, e atât de frumoasă, încât o ființă ca mine nu poate fi altceva decât o pângărire a sublimului. Astfel, nihilismul nu înseamnă negare absolută, holistică, ci înseamnă, de fapt, negarea propriei existențe, a mărețului Eu. Unii afirmă că nimicul nu există, alții spun că nimicul și, în general, categoriile negative sunt noțiuni al căror unic țel este de a pune în valoare categorii pozitive, alții îl definesc drept inexistență sau vid. Eu (repet: cine sunt eu?) cred că, prin simplul fapt că gândim și rostim nimicul, el există. E amorful larvar din noi. Increatul. Așteptarea de sine. Absență prezentă. Contradictoriul însuși. Confuzie.