Marea Britanie reprezintă prima destinaţie de studiu pentru studenţii români[1]. Dacă excludem motivele financiare şi privim îndeaproape, câţi tineri pleacă pentru că sunt dezamăgiţi de sistemul de învăţământ din România? Cât de mult contează pentru ei că standardele se deteriorează de la o zi la alta? Îi putem judeca că aleg să plece în altă ţară ca să îşi croiască un viitor mai bun? Bineînţeles că nu. Dar îi putem îndemna să se întoarcă. Fac parte din categoria de oameni, naivi poate, care cred cu tărie că noi, tinerii, chiar putem schimba ceva. Cu siguranţă nu tot ceea ce nu merge bine, poate nu chiar acum, poate nu chiar aşa de uşor, poate nu pentru ţară, poate doar pentru noi.

Be the change you want to see in the world. (Mahatma Gandhi)

La urma urmei, ce ar fi România fără oameni? Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi zâmbesc pentru că sunt exact unde mi-am dorit să fiu. Cum ar fi dacă am simţi toţi acelaşi lucru?

Conferinţa Internaţionalizarea Educaţiei: Studiile în Marea Britanie şi întoarcerea acasă, realizată în cadrul Expoziţiei Educaţiei din Marea Britanie de către Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), a fost compusă din două părţi, împărţite în paneluri. Evenimentul şi-a propus să prezinte oportunităţile de învăţământ din Marea Britanie, să realizeze o paralelă între sistemul educaţional din România şi cel din Marea Britanie şi să le arate tinerilor cum să-şi valorifice experienţa internaţională la întoarcerea acasă prin alegerea celor mai potrivite oportunităţi.

Reasonable people adapt themselves to the world. Unreasonable people attempt to adapt the world to themselves. All progress, therefore, depends on unreasonable people. (George Bernard Shaw)

Aş vrea să pun accent îndeosebi pe analiza la nivel educaţional dintre cele două ţări, prezentată din perspectiva unor oameni care au avut experienţa de a învăţa atât în România, cât şi în Marea Britanie. Domnul Marian Staş, preşedintele Asociaţiei „Clubul Liderii Mileniului Trei”, care a studiat la Harvard şi predă în fiecare vară acolo, a ridicat o problemă esenţială, care stă în calea unui sistem de la care dorim şi aşteptăm să creeze oameni şi caractere, nu doar meserii. Astfel, în opinia dumnealui, diferenţa esenţială între România şi Marea Britanie în materie de educaţie este următoarea:

În Marea Britanie, you don’t have to prove anything. Obiectivul principal este acela de a învăţa […] Acolo există un respect pentru educaţie […] Sistemul din România este contraproductiv pentru că este pe bază de panou de onoare.

Încă din clasa întâi ni se repetă obsesiv, atât la şcoală, cât şi acasă, cât de important este să fii cel mai bun. Recompensa? Un loc de onoare pe panoul care tronează ca un judecător în fiecare şcoală din România. Poza ta la panou a devenit ca o carte de vizită care demonstrează cât de inteligent eşti şi ce viitor strălucit te aşteaptă. Câţi dintre noi s-au uitat cu invidie la feţele mândre, înrămate, de pe holul şcolii generale? Câţi dintre noi au făcut un scop din a ajunge acolo? Mulţi, mult prea mulţi. Însă cu adevărat trist este să continui să ai acelaşi scop şi la liceu, și, mai ales, la facultate. Sistemul prezintă o problemă gravă: nu încurajează tinerii să treacă tot ceea ce aud sau învaţă prin filtrul gândirii critice. Suntem învăţaţi (îndoctrinaţi?) de mici să punem semnul egal între a fi bun şi a lua numai note de zece. Suntem încurajaţi să tocim. Cum a rămas cu importanţa de a învăţa pentru tine? Don’t show off, just learn! Totul se transformă într-o competiţie: cine reuşeste să redea, când este ridicat în picioare şi ascultat, cât mai bine cuvintele profesorului. Sau cine scrie cele mai multe pagini la o lucrare. Se cere cantitate, nu calitate.

Facultatea se transformă treptat în libertatea râvnită de toţi liceenii. Dar ce faci când majoritatea nu se poate adapta noii etape, deoarece gândirea tip panou de onoare este aplicată şi de către studenţi? Rezultatul este un număr de ordinul sutelor de studenţi indignaţi, cu o diplomă pe care este trecută nota zece, dar care habar nu au ce vor şi ce pot face pentru viitorul lor. Neconcordanţa între sistemul preuniversitar şi cel universitar este poate prima carenţă care trebuie remediată. Domnul Marian Staş a vorbit despre paradigma educaţiei în România ‒ Nu este posibil să faceţi aceeaşi scoală pe care am făcut-o noi în anii ’70. Nu este vorba că sistemul de atunci era prost gândit, este vorba că acum nu se mai potriveşte cu cerinţele societăţii româneşti şi europene.

Domnul Răzvan Orăşanu, directorul Societăţii Academice din România, a punctat o altă deficienţă a sistemului: elevii/studenţii nu sunt încurajaţi să pună întrebări în contextul şi/sau în afara cursului. Există falsa impresie că dacă recunoşti că nu ai înţeles ceva, eşti prost. Aşa cum a precizat şi dl. Staş, primul lucru care l-a surprins plăcut pe fiul său plecat la studii în Marea Britanie a fost importanţa acordată mentorshipului. Ce înseamnă mentorship în sistemul de învăţământ din România? Prea puţin spre nimic.

La întrebarea De ce v-aţi întors în România? dl. Staş s-a ridicat în picioare şi a vorbit în numele tuturor invitaţilor, care reprezentau un exemplu din categoria tinerilor care au revenit în România:

Because we care. Îmi pasă ca voi să nu mai faceţi şcoală de secol XX. În calitate de profesor vreau să vă zic: Nu vreau să mă impresionaţi, vreau să învăţaţi şi să creşteţi. Fiţi buni rău de tot în ceea ce faceţi. Creaţi-vă propriul vis, creaţi-vă propriul proiect!

Bineînţeles, putem identifica foarte multe carenţe ale sistemului educaţional, sau putem pleca să vedem cum funcţionează lucrurile în alte ţări, să ne întoarcem şi să încercăm să le remediem. Dar pentru cei care aleg să rămână aici, am un sfat: nu mai încercaţi să epataţi prin capacitatea de a vă însuşi mecanic lecţiile. Implicați-vă, experimentaţi, cercetaţi, aflaţi ceea ce vă place, la ce sunteţi cei mai buni, prindeţi curaj să faceţi ceea ce vă place. Bateţi la uşi închise. N-o s-o facă nimeni în locul vostru.