Era mare cât palma unui copil de grădiniță, avea ochii rotunzi (sau cel putin asta păreau a fi cele două rotocoale roșiatice de pe cap) și două antene albicioase, ca niște crengi subțiratice acoperite de brumă. Ce mai, era printre cei mari și puternici din neamul fluturilor! A vrut să intre în camera mea aseară, dar geamul l-a oprit în ultima clipă. A mai zburat puțin, bâzâind nervos, și apoi s-a așezat pe marginea ferestrei. A rămas împietrit, visând spre lumină. Și de ce l-am acuza? Așa-i că uneori găsim ceva care să ne fascineze așa de tare încât uităm și noi de geam?
Scriam aceste rânduri într-o seară, într-un sfârșit de august. Eram într-o cameră proaspăt renovată, astfel că nu fusese timp suficient pentru ca ferestrele sale – două la număr, mărginind colțul dinspre drum – să fie protejate cu perdele sau draperii de curiozitatea trecătorilor.
Era târziu, poate deja trecut de miezul nopții, când înaripatul chiar și-a făcut apariția bâzâind. Deși era acolo și îl vedeam și își mai și anunța prezența ori de câte ori se lovea de geam – dintr-odată poc! și lăsa impresia că se îndepărtează, pentru ca următorul poc! poc! să trădeze un avânt și mai mare – părea mai ireal decât orice vis posibil.
Și când mă gândesc că insectele – nici măcar nu mai țin minte din clasa a șasea dacă fluturii intră în categoria asta – nu mi-au fost niciodată cei mai buni prieteni… Le privesc de obicei cu teamă și respingere și îmi fac pielea de găină. Dacă se întâmplă să mă surprindă și să mă atingă, atunci mai și țopăi caraghios vreo două-trei secunde până scap de senzația lor. Deși cu aceeași teamă, de data aceasta pe el îl priveam și curioasă. M-am apropiat. Ba chiar i-am bătut și eu în geam după ce s-a potolit pe marginea dintre sticlă și pervaz. N-a reacționat deloc. Am zis bine mai devreme că visa cu toată ființa lui spre lumină.
Dar ce nu am spus nici atunci, nici până acum, e că dimineața nu l-am mai găsit acolo. Pesemne că răcoarea și lumina cea mai mare dintre lumini l-au făcut să își dea seama de visarea lui. S-a trezit și a realizat că, până la urmă, nu fusese captivat de ceva de neatins. Că a fost mult mai aproape decât a îndrăznit să creadă, că acea chemare din noaptea trecută nu fusese doar o rătăcire prin cotloanele unei nebunii încântătoare. Că, dacă altă dată apreciază corect – distanța, timpul, drumul –, ar putea chiar să obțină ceea ce își dorește… Că nici nu observase că celălalt geam era deschis.
Era un biet fluture într-un univers care și pentru noi este adesea prea mare. Să nu îl judecăm prea aspru. S-a trezit și poate s-a întrebat ce își dorește de fapt. El s-a trezit și poate și-a făcut alt plan. S-a trezit și a ales alt drum. Să nu pierdem esența: El s-a trezit.
Dar ce ne facem cu oamenii? Tot mai puțini îndrăznesc să viseze. De teama de a nu fi caraghioși. Să vă mai spun că și mai puțini încearcă de frica eșecului? De fapt, nu o spun eu și nu o să vă spună nimeni prea curând – nu așa direct. Cum să ne recunoaștem oameni, cu defecte și vulnerabilități, cu bune și rele, când noi căutăm inconștient perfecțiunea? Nici măcar fericirea, ci perfecțiunea. Poate că ar fi timpul să stabilim și noi care ne e noaptea și care ne e ziua. Când putem visa și când e cazul să facem ceva pentru ceea ce ne dorim. Să ne luptăm cu geamuri și, în același timp, să ne lăsăm vrăjiți o clipă, cât să căpătăm putere și curaj. Să petrecem timp și noi cu noi și să vedem dacă nu alergăm de fapt după lucruri de care nu avem nevoie sau care nu ne fac bine. Și să le recunoaștem cu voce tare pe acelea pe care le ținem ascunse într-un colț de suflet. Ei da, poate că e timpul să fim fluturi: să găsim ceva care să ne fascineze atât de tare încât să uităm de geam. Pentru că apoi fluturii se trezesc și zboară – Noi ne trezim? Noi când ne trezim ?