Cred că iubirea e impresionantă în toate formele ei. Poeții o cântă în rime, cântăreții o șoptesc pe note, scriitorii o ascund în personaje. Dar ce se întâmplă cu filosofii? V-ați gândit cum procedează ei atunci când simt că trebuie să spună lumii întregi că s-a întâmplat ceva magic acolo unde rațiunea își are dintotdeauna locul de onoare?
La antici, dintre cele nouă muze, Mnomosyne, Memoria, era cea mai importantă. Dar spre deosebire de Memoria psihanaliștilor, Memoria anticilor îți amintește de lucruri pe care nu le-ai știut niciodată. Mnemosyne este cultura însăși, și ea te vindecă tocmai pentru că îți dă uitarea bună, uitarea eului individual și amintirea eului lărgit. (Gabriel Liiceanu)[1]
La Humanitas de la Cișmigiu a avut loc comemorarea, scris de Gabriel Liiceanu, alături de autor, Dan C. Mihăilescu și Andrei Pleșu. Iar, pe lângă faptul îmbucurător de a-i vedea și auzi pe cei trei discutând despre Constantin Noica, remarcabilă este și mulțimea de oameni adunată acolo pentru a se interesa despre un jurnal apărut în timpuri foarte diferite de natura acestuia, acum, într-o perioadă în care libertatea spiritului obține considerabile înfrângeri. Dar se pare că Bucureștiul încă are resorturi pentru acei melancolici ai discuțiilor întru spirit, ceea ce ne bucură fără îndoială.
În primul rând, recomand cu căldură celor ce nu au citit cartea să o facă, deoarece vor găsi acolo mai mult decât povestea întâlnirilor dintre doi intelectuali români în viață, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, cu un intelectual consacrat, Constantin Noica. Vor găsi un frumos act de iubire al unui tânăr ambițios către mentorul său. Vor găsi o poveste extraordinară în planul înalt al rațiunii, în timpuri teribile precum regimul comunist, și vor găsi un tip de legătură între doi indivizi prilejuită de prețuirea reciprocă și pusă sub semnul rațiunii.
Mi s-au părut interesante planurile abordate la întâlnire, precum și asamblarea lor în puzzle-ul societal al României anilor ’80, dar și la evoluția lucrurilor de atunci până în zilele noastre. Domnul Liiceanu a vorbit, desigur, despre planul psihologic al apariției acestei cărți, pe care nu se gândea să o publice vreodată. Scrisă între anii 1977 și 1981, aceasta constituie gândurile pe marginea celor 13 întâlniri cu filosoful Constantin Noica.
Însă povestea cărții își are originea după plecarea în Germania, când domnul Liiceanu a început să traducă din opera lui Heidegger și când – nevoit să lucreze în liniște – se ducea zilnic într-un ospiciu, alături de un prieten cu același obiectiv. Legat de acest subiect, a avut loc un mic joc de cuvinte între domnii Pleșu și Liiceanu, care a dezmorțit atmosfera. Important în acest episod însă este prietenul filosofului, pe care l-a reîntâlnit după întoarcerea în țară în poziția de redactor-șef la o editură. Acesta a acceptat să primească manuscrisul cărții, pe care mai apoi (absolut surprinzător în opinia autorului) l-a și publicat, fără modificări substanțiale. Însă ce uimește este și perioada de după publicare, când domnul Liiceanu povestește că intrase într-o spaimă îngrozitoare ca și cum ar fi fost făptașul unei crime. Ce ar fi avut să spună Noica despre lucrul acela? era o întrebare care îl neliniștea continuu, căci nici măcar nu-și anunțase maestrul în legătură cu întreprinderea sa – până la urmă, nici nu se așteptase să fie publicată cartea. Aștepta terifiat un semn din partea marelui filosof, iar acesta nu apărea. La un moment dat, povestește dumnealui, se gândea cum ar arăta o înjurătură scrisă de Constantin Noica și, în fine, se pregătea pentru ce e mai rău. Însă tot ce a venit în acea perioadă de disperare a fost o scrisoare vagă, în care Noica îi scria că nu citise cartea, dar că era suprins să audă un astfel de lucru. Când în sfârșit răspunsul a venit printr-o a doua scrisoare, a rostit domnul Liiceanu cu jumătate de glas, a plâns sfârșit de puteri. Marele Constantin Noica îi dădea un răspuns obiectiv cu privire la amarnica sa întreprindere, dar îi scria cu tristețe că actul încheierii relației lor îl împlinea și pe el deopotrivă. Elevul își terminase călătoria; totuși, îl surprindea că nu întâlnise în comentariile altor cititori nimic despre deznodământul cărții – moartea, eliberarea. Zborul ucenicului era de acum independent de vreun suport. Astfel, scriitorul Gabriel Liiceanu s-a simțit obligat să relateze despre acest eveniment special la care a luat parte și despre cel care îl învățase că orice infern e suportabil dacă paradisul culturii e posibil, aceasta fiind și ideea cărții.
Abordarea domnilor Mihăilescu și Pleșu a fost, de asemenea, interesantă. În timp ce primul a vorbit despre niște evenimente decisive care au dus la periodice relaxări ale rigurozității sclerotice a regimului comunist, și datorită cărora cartea a putut lua drumul tiparului în mod absolut surprinzător, ultimul a vorbit despre hazardul acelor vremuri. Nici măcar un comunism ca lumea nu am putut face, asta era disperarea. Domnul Pleșu a accentuat faptul că nimeni nu se putea aștepta la nimic, pentru că în orice moment conducerea comunistă te punea în încurcătură; ba ți se dădea pașaport, ba nu ți se dădea – încercai 2 ani să îl primești și, într-o zi cu soare, ți se dădea. Așadar, răspunsul acestuia vine dintr-o altă perspectivă, care scoate în evidență conducerea despotică stupidă a unui întreg popor și, mai degrabă, sclerozarea lui sistematică.
În tot acest peisaj, personajul reprezentat de Constantin Noica era o oază de lumină pentru tinerii care tânjeau după un alt tip de normalitate. Autorul a subliniat un aspect, spunând că Noica ar fi putut să fugă din țară ca Cioran, Eliade și ceilalți, dar el nu se încadra în niciun tipar. Vorbea oferind și oferea vorbind doar, deoarece nu dorea să se lipsească de nicio ocazie de a dărui. Își fermeca discipolii printr-un stil unic, în măsura în care îi suprindea, la orice apariție publică, pe intelectualii consacrați în tinerețea sa. Deși a fost acuzat de idolatrie în privința culturii, Noica și-a asumat o cale, niște principii și propriul destin. A rămas în țară, în ciuda faptului că știa că regimul îi urmărea fiecare pas, precum și pașii tuturor apropiaților săi. Iar păstrarea libertății ‒ lucru fundamental pentru orice om rațional ‒, în contextul în care se afla, este o dovadă a magistralei sale vieți.
Să-l privim pe marele intelectual român prin ochii discipolului, citind această carte și admirându-i modelul, căci fiecare stă mărturie unei vieți de om admirabile și unui exemplu de căutare de sine al tânărului. În încheiere transmit gândul domnului Liiceanu, care invită și alți tineri să întreprindă călătorii anevoioase precum aceasta!
Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că în anii aceia oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditații atemporale sau să viseze la soarta civilizației. Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil dicrete ale unui text filozofic și îți dezvăluie adevăratul său gând: căutarea de sine. Crima ce încunnunează cartea îl privește mai puțin pe Maestru, cât pe Discipol… (Emil Cioran)
Titlu:
Autor: Gabriel Liiceanu
Editură: Humanitas
An: 2014 (ediția aniversară)
Pagini: 376