Pe cât de importantă este sărbătoarea Crăciunului la români, pe atât de incertă este sorgintea numelui acestei zile sfinte[1]. Nu se cunosc încă date sigure despre originea cuvântului Crăciun, deși interpretările etimologice, atât în lingvistica românească, cât și în cea străină, sunt extrem de numeroase și, mai ales, diverse. Ceea ce rămâne însă sigur în această privință este că există trei posibile puncte de plecare în stabilirea provenienței termenului Crăciun: din etimon slav, latin sau trac, fiecare cercetare, indiferent de direcție, bazându-se pe un bogat material dialectal și onomastic. Totuși, cel mai bine susținută este etimologia potrivit căreia rom. Crăciun ar fi o continuare a lat. creatione.
Cei care au susținut originea slavă a acestui nume de sărbătoare au pornit de la apropierea acestuia de vechiul cuvânt rusesc koročun / karačun: “solstițiul de iarnă” (cuvântul rusesc modern se referă la data de 12 decembrie), cf. bg. kračon: “o zi în preajma Crăciunului“; slovacul kračun: “Crăciun“; ucr. kračun, kerečun, krečun: “pâne care se coace la 24 decembrie“; ucr. kerečunj večer: “ajunul Crăciunului” – prin analogie cu magh. karácsony: “sărbătoarea Crăciunului“, considerat tot de origine slavă de către majoritatea filologilor maghiari și străini. Folcloristul Nicolae Băieșu a demonstrat că, din moment ce toți susținătorii acestei etimologii au fost slaviști, este posibil ca ei să fi pledat într-un mod subiectiv pentru originea slavă și pentru trecerea acestui cuvânt de la slavi la toate popoarele neslave din jur, inclusiv la noi; nu au fost aduse însă argumente științifice și istorice în acest sens. De asemenea, H. Schuchardt a observat că termenul Crăciun nu se întâlnește, în nicio formă slavă, la polonezi, sloveni și croați, ci doar la ucraineni, ruși, slovaci, sârbi și bulgari. În plus, „utilizarea lui în lumea slavă este atât de mărginită, încât nu se poate considera că el este de proveniență slavă”[2]. În baza acestui argument lingvistic, H. Schuchardt, dar și lingvistul croat V. Jagić au fost de părere că slavii au împrumutat cuvântul acesta de la români[3].
Un argument istoric, împotriva etimologiei slave, este că, așa cum susține și folcloristul Petru Caraman, în perioada când slavii au pătruns în spațiul Daciei antice, poporul „român”, aparținând de biserica Romei, avea deja constituit un limbaj religios, fiind firesc ca slavii să împrumute termenul Crăciun de la populația deja romanizată și creștinată. Un alt argument lingvistic este și faptul că slavii nu au un termen general pentru această sărbătoare, în timp ce românii au același cuvânt în toate dialectele. Totodată, pentru a denumi Crăciunul, la slavi există un termen general complet diferit ca formă de cel românesc: rus. roždestvo (xristovo); ucr. rizvó; pol. boźyc; scr. božić; slov. božič; bg. božik; ceh. vanoce; slovac vianoce.
Deși au fost propuse multiple etimoane latinești la baza cuvântului Crăciun, majoritatea teoriilor cu privire la originea latinească se dovedesc a fi de-a dreptul fanteziste: lat. incarnationem (Lexiconul de la Buda); lat. carnationem, crescionem, coraptionem (A.T. Laurian, I.C. Massim, Glossariu); lat. Christi jejunium (propus de H. Schuchardt, respins de Al. Rosetti); lat. crastinum (B.P. Hasdeu, respins tot de Rosetti); lat. calationem (propus de P. Papahagi și susținut de numeroși istorici și filologi români, respins însă de Nicolae Iorga și Sever Pop[4]); lat. creationem (propus de Aron Densusianu, impus de fiul său – Ovid Densusianu și de elevul acestuia, Al. Rosetti); lat. quartum jejunium (propus de A. Vaillant, considerat cu totul artificial de Carlo Tagliavini[5]).
Lingvistul albanez Eqrem Çabej susține că termenul Crăciun provine din albaneză și că evoluția sensului cuvântului de la profan la religios s-a produs în limba română. Totodată, consideră că împrumutul din albaneză a avut loc în perioada românei comune și că din limba română a pătruns apoi și în limbile slave. Etimonul albanez analizat de Çabej este kërcun: “ciot, buturugă“, iar Crăciun ar fi reflexul acestui cuvânt albanez: „[…] în ciuda faptului că ne lipsesc informații cu privire la fazele mai vechi ale albanezei, trebuie să presupunem că kërcun a trecut în limba română cu sensul profan și a cunoscut pe teren românesc evoluția spre semnificația «buturugă de Crăciun» și apoi spre sărbătoarea însăși […]; formele dialectale ar. crăciun, cărciun; mr. cărciun, care de altfel sunt mai apropiate de albanezul modern kërcun, arată că e vorba de un împrumut din perioada românei comune […] Dacă cuvântul s-a încetățenit în limba română în perioada de dinaintea dialectelor, atunci el a putut pătrunde în limbile slave în intervalul de timp de dinainte sau după anul 1000”[6]. Cercetătorul consideră seara Crăciunului ca „seara buturugii”, expresie corespondentă pentru alb. nata e buzmit, dar și pentru fr. bûche de Noël; it. ceppo di Natale.
Astfel, româna comună ar fi avut cuvântul crăciun cu sensul profan, de “buturugă” – părere împărtășită și de lingvistul Grigore Brâncuș, care crede că sensul creștin s-a dezvoltat prin intermediul construcției seara (noaptea) crăciunului, în paralel cu alb. nata e buzmit: “noaptea butucului“, potrivit credințelor din societatea pastorală, când buturuga aprinsă era indispensabilă în nopțile de veghe ale sărbătorilor[7]. Butucul este un fel de predecesor primitiv al bradului/pomului de Crăciun, cu semnificație, încă din cele mai vechi timpuri, la majoritatea popoarelor. Multe desfășurări rituale ale sărbătorii Crăciunului sunt legate de acest butuc, cu consemnări ale obiceiurilor (mai mult păgâne) la popoare precum albanezii, slavii de sud, italienii, francezii de sud[8], germanii, scandinavii.
Dar Gerhard Rohlfs susține că legătura între rom. crăciun și alb. kërcun nu reprezintă neapărat ultima sursă pentru numirea sărbătorii creștine. Este foarte posibil ca etimonul originar să fie un cuvânt care, cu semnificația primară, a aparținut unei limbi balcanice moarte (traca, daca sau ilira) și de aici s-a transmis în mai multe limbi moderne, atât cu sensul vechi, cât și cu cel de sărbătoare. În acest sens, Gh. Mușu susține ideea unui etimon trac, cu argumente din religia precreștină; așadar, nu am fi împrumutat cuvântul din albaneză, ci l-am fi moștenit din fondul trac, pornind tot de la așa-numitul „cult al butucului” din societatea păgână[9]: „Dispariția sensului primitiv al cuvântului crăciun în limba română (cu excepția dialectului aromân) este urmarea firească, produsă de creștinarea sărbătorilor păgâne, când românii și-au creat noi legende și povestiri cu personaje care descind din mitologia creștină, păstrând însă și multe elemente legate de substratul mitic autohton. Așa este, de exemplu, bătrânul Crăciun cu nevasta sa Crăciunoaia [subl. aut.] […]”[10]. Pentru a susține vechimea acestui cuvânt românesc, Simona Goicu a realizat un inventar inclusiv al toponimelor și antroponimelor care au la bază acest termen, din cele mai vechi timpuri, în toate dialectele și subdialectele limbii române. Numărul acestora este mare și variat, ceea ce demonstrează că este foarte probabil ca numele sărbătorii Crăciunului să facă parte din cuvintele substratului limbii române, să fie un etimon moștenit așadar și, astfel, să fie strâns legat de spațiul geografic în care s-a format poporul român.
Bibliografie:
Simona Goicu, Termeni creștini în onomastica românească, Timișoara, Editura Amphora, 1999.
[1] Astăzi, Crăciunul este considerat o sărbătoare sfântă; nu a fost însă astfel dintotdeauna.
[2] Nicolae Băieșu, apud Simona Goicu, Termeni creștini în onomastica românească, Timișoara, Editura Amphora, 1999, p. 24.
[3] Petru Caraman e de părere că și maghiarii au împrumutat termenul karácson din limba română, după creștinarea lor din secolul al XI-lea, în urma contactelor strânse cu românii.
[4] „Dacă din punct de vedere formal este posibilă o derivare din calationem [subl. aut.], din punct de vedere semantic și social acest cuvânt prezintă mari dificultăți. Înainte de toate, nu se poate demonstra că acest CALATIO a pătruns la geto-daci cu sensul de «Crăciun». O trecere de la semnificația de «vestire» la cea de «comemorare» a nașterii lui Iisus impune rezerve” (Sever Pop, apud Simona Goicu, op. cit., p. 26).
[5] De altfel, Carlo Tagliavini respinge toate etimoanele latinești propuse pentru acest termen: „Nessuna convince pienamente” (apud id., ibid., p. 27).
[6] Apud id., ibid., p. 28.
[7] Cf.: „Credința focului nestins, a buturugii care arde continuu în noaptea Crăciunului, este răspândită la aproape toate popoarele din Europa. […] De notat însă că alb. kërcu nu a dezvoltat un sens religios ca în română; de asemenea, lipsesc dovezi că în româna comună crăciun [subl. aut.] ar fi avut sensul de “buturugă”. Totuși, în aromână e folosit și cu sensul de “bûche (de Noël)”” (Grigore Brâncuș, apud id., ibid., p. 28).
[8] Aici, butucul Crăciunului este numit calendoun, un diminutiv de la calanda: “Crăciun”.
[9] Cf.: „[…] termenul nu putea veni din albaneză în română, în perioada unității acesteia, deoarece respectivul obicei, «rit», era la aceștia «de când lumea» […]. De aceea, noi considerăm că termenii atât de înrădăcinați, încât au durat și după venirea creștinismului, dând numele sărbătorii în cauză, provin din fondul comun al populațiilor nord- și sud-dunărene, sunt aici dinaintea venirii romanilor; când și aceștia din urmă le-au adus, la rându-le, închinarea de cuviință, n-au putut să-i înlocuiască cu termeni din limba lor, căci erau prea îndatinați în «ordinea» lumii arhaice” (Gh. Mușu, apud Simona Goicu, op. cit., p. 30).
[10] Id., ibid., p. 37.