Am fost toţi acolo. Ne-am frânt mâinile de emoţie şi ne-am încurajat în gând. Ne-am repetat poezia de mii de ori, tare sau în şoaptă, şi am încercat să le punem piedici lacrimilor, în momentul în care am uitat primul vers din strofa a doua. Am fost toţi acolo, actori amatori jucând roluri existenţiale în serbările de Crăciun.
Ar putea părea că singurele persoane liniştite de sărbători sunt copiii. Nu aleargă după cadouri, pentru că ei ştiu că asta e treaba lui Moş Crăciun, nu se luptă cu cozonacii şi nici nu fac inventarul sarmalelor. Totuşi, din momentul în care îşi primesc sarcina – să fie Omul de Zăpadă, sau Iarna, sau Anul Nou – îşi iau în serios atribuţiile, indiferent dacă acest lucru înseamnă mai puţine ore petrecute în faţa desenelor animate. Copiii sunt, de fapt, oameni mai mari ca oamenii mari. Ei nu procrastinează şi nu se scuză. Nu se plâng şi nu dau vina pe altcineva pentru eşecurile lor. Pentru că ei ştiu că e datoria lor ca serbarea să iasă bine, astfel încât munca doamnei învăţătoare/educatoare să fie răsplătită. Dar, mai ales, pentru că ştiu că, în sală, printre ochii aţintiţi asupra lor se vor afla şi cei ai persoanelor care contează cel mai mult pentru ei: mama, tata, fratele sau sora, bunica, bunicul. Sau chiar ai mătuşii venite special din vreo ţară străină pentru a-şi vedea nepotul sau nepoata în glorie.
Şi-aşa îşi pun costumele de sărbătoare: cu gândul că trebuie să fie cei mai buni. Vin în centru, rând pe rând, şi încep să recite în forţă ,,Afară ninge liniştit…’’ sau să cânte ,,O, ce veste minunată! ’’. Vin albi la faţă şi pleacă roşii, dar în aplauze, după ce se înclină în faţa unui public care îi iubeşte oricum. Sunt emoţionaţi şi se vede: în fiecare oftat, în coatele pe care şi le dau pe furiş, în privirile îndreptate spre podea.
În fiecare grup există, inevitabil, un lider. Şi nici la serbarea de Crăciun nu lipseşte. E ea, fata cea îndrăzneaţă, cea care-şi îmbărbătează colegii şi al cărei glas nu tremură în niciun moment. E mâna dreaptă a învăţătoarei, e cea care simte că poartă pe umeri o mare responsabilitate. E cea care ştie nu doar replicile ei, ci şi pe cele ale colegilor uituci, care, în clipele nefaste, o privesc cu disperare. Lângă ea stau ceilalţi. Băiatul sâsâit care azi e îmbrăcat în ren, fata care s-a aranjat ca şi cum ar fi cea mai importantă zi din viaţa ei, gemenii-fulgi de zăpadă, alţi băieţi, care trag după ei nişte sănii, închinând imnuri sincere zăpezii, încât ţi se pare malefică pentru că întârzie să apară.
În final, se aud doar ropote de aplauze. Chipurile li se luminează când vin cadourile, dar şi mai tare cu fiecare laudă pe care o primesc. Şi cred că asta contează mai mult pentru ei. Pentru că ei habar nu au ce e materialismul, dar, fără să ştie, au învăţat profesionalismul. (Diana Trăncuță)
În sunet de colinde şi în toiul pregătirilor pentru un Crăciun de poveste, fiecare dintre noi ar trebui să ne rezervăm câteva minute în care să ne reamintim esenţa acestei sărbători. Pregătirile pentru o masă îmbelşugată, în jurul căreia se vor aduna toţi cei din familie pentru a povesti întâmplări de peste an, mirosul de acasă, de care ţi-a fost dor tot timpul, bucuria ninsorii de Crăciun, glasul colindătorilor – iată ce trebuie să apreciem la această sărbătoare, dincolo de aglomeraţie, îmbulzeală şi cumpărături nesfârşite. Dincolo de credinţă şi tradiţii, Crăciunul este acel moment în care ne regăsim fie prin tot ceea ce am făcut, fie prin planurile şi dorinţele pe care le punem la cale în noaptea de Ajun. Moş Crăciun coboară cu daruri felurite pe hornul caselor noastre, însă nu contează cât de bogat este, ci câtă linişte sufletească ne aduce. Cadourile cele mai de preţ rămân totuşi cele imateriale: bucuria lucrurilor mărunte alături de cei dragi, magia, regăsirea, renaşterea, simplitatea. De Crăciun… (Ana-Maria Anghelescu)
Crăciunul a fost dintotdeauna sărbătoarea mea favorită. Însă anul acesta l-am descoperit altfel decât îl ştiam. Euforia specifică nu m-a mai copleşit ca în alţi ani. Ştiu, o să spuneţi că nu ştiu să mă bucur. Împodobitul bradului – deşi am un brad superb lângă canapeaua pe care stau – nu a fost la fel de magic ca înainte. Oraşul încărcat de ornamente, târgul de la Universitate, împărţitul cadourilor sau, chiar şi mai rău, căutatul acestora au revărsat asupra mea doar oboseală. Nu vreau să sune pesimist ceea ce scriu aici. Îmi place Crăciunul, chiar îmi place. Un moş crăciun de ciocolată încearcă acum să mă îmbărbăteze şi parcă reuşeşte puţin. Şi ca să mai înveselesc atmosfera hai să vă povestesc despre copilăria mea şi despre Crăciunul de atunci. Unul mult mai fericit şi special. Nerăbdarea cu care îl aşteptam pe Moş Crăciun era fabuloasă şi chiar şi după ce ziua de 25 decembrie trecea mă uitam cu ochii plini de speranţă sub brad poate, poate a mai venit Moşu’ o dată, poate mi-a mai adus ceva. Moş Crăciun pentru mine era un înger. Nu mi l-am imaginat niciodată aşa cum e prezentat în reclame, ci ca pe un înger frumos care îmi ştie întotdeauna cele mai arzătoare dorinţe. Dezamăgirea pe care am încercat-o când am văzut-o pe mama cum mi-a pus punga de cadouri sub brad a fost uriaşă. Însă, dacă stau să mă gândesc acum, părinţii noştri sunt cei mai minunaţi îngeri pe care am putea să îi avem în această viaţă. Şi ar trebui ca măcar în ziua de Crăciun, când fulgii de zăpadă înseamnă ceva cu totul deosebit faţă de o zi obişnuită de iarnă, să le spunem cu adevărat cât de mult îi iubim. Ei sunt Moşu’ pe tot parcursul anului, aţi observat?
Crăciunul acesta mi-l voi petrece alături de familia mea şi voi fi fericită. Vă urez, de asemenea, sărbători cât mai frumoase! (Mădălina Haiducu)