România va juca astăzi în prima manșă a barajului pentru accederea la turneul final al Campionatului Mondial de fotbal din Brazilia 2014, în compania Greciei. Dacă tricolorii vor reuși să câștige barajul, atunci ar fi pentru a opta oară când ai noștri s-ar califica la mondial.
România nu a reușit vreodată să aibă rezultate spectaculoase: nu a fost niciodată campioană mondială, europeană, olimpică la acest sport. Însă fotbalul pentru români e o religie. Și a ajuns la acest rang de cult din pricina unor meciuri memorabile pe care naționala țării noastre le-a avut în cadrul turneelor finale la care a participat. Voi selecta trei turnee-cheie pentru istoria fotbalului românesc: 1930, 1970 și 1994.
Turneul mondial din 1930 a fost primul campionat mondial de fotbal între reprezentative naționale din istorie. Legenda spune că însuși Carol al-II-lea a fost selecționer pentru acest turneu, întrucât componenții echipei naționale, pe atunci jucând la nivel semiprofesionist, au trebuit să primească un concediu prelungit de aproximativ trei luni prin decret regal, iar oamenii ar fi fost aleși de rege după preferințele sale. E puțin probabil acest lucru, însă clar este faptul că participarea României la acest turneu nu ar fi putut fi posibilă fără intervenția regală[1]. România, alături de alte trei țări europene: Belgia, Franța și Iugoslavia (singurele patru țări de pe „Bătrânul Continent” care au participat), a avut de făcut o deplasare teribilă până în Uruguay, locul de desfășurare al primului campionat mondial. Nevoiți să se antreneze pe vapor alături de cei contra cărora erau adversari, primii noștri tricolori au călătorit timp de 14 zile, când, în sfârșit, la 3 iulie 1930, vaporul Conte Verde a acostat în portul de la Montevideo.
Din păcate pentru selecționata noastră, ea a primit la tragerea la sorți o grupă infernală, din care făceau parte Peru (una din cele 7 echipe din America de Sud prezente la mondial) și dubla campioană olimpică din 1924 și 1928, țara gazdă, Uruguayul.
România a înfruntat în debutul său la Cupa Mondială echipa peruană într-un meci disputat pe stadionul Pocitos. Românii au obținut victoria cu scorul de 3-1 după un meci foarte dur care s-a soldat cu două accidentări grave în echipa noastră. Intrările dure ale sud-americanilor au forțat echipa națională să termine meciul în numai nouă jucători, deoarece la acea vreme schimbările nu erau permise. Dintre cei doi jucători accidentați, numai Stanciu a reușit să revină pe teren. Steiner însă, care a avut nevoie de spitalizare din cauza piciorului rupt prin intervenția peruvianului Souza, nu a mai jucat fotbal niciodată.
Victoria României în meciul cu Peru a venit ca o supriză în cadrul acestei întreceri. Scorul a fost deschis de Adalbert Deșu în minutul 1, fiind cel mai rapid gol marcat la Campionatul Modial din Uruguay. După ce Peru a egalat, naționala noastră a câștigat meciul ca urmare a golurilor înscrise de accidentatul Stanciu, care și-a luat inima în dinți și a intrat în a doua repriză cu rotula deplasată, și de către Kovacs, pe final de partidă. În continuare acest meci deține recordul pentru cea mai slabă audiență la un campionat mondial, de 500 de spectatori, iar victoria României contra naționalei din Anzi reprezintă prima supriză din istorie la un campionat mondial. Astfel că, în următorul duel împotriva echipei gazde, România a fost luată în serios de dubla campioană olimpică și, în fața a 80.000 de oameni, echipa gazdă surclasa naționala noastră cu scorul de 4-0, în drumul său spre titlul mondial. Însă naționala României nu avea să plece acasă imediat după eliminare, fiind nevoită să aștepte și celelalte echipe europene angrenate în competiție. Inedit este și faptul că antrenorul român Costel Rădulescu a fost tușier la două meciuri în Uruguay, unul dintre ele fiind marea finală. Aceasta este una dintre cele mai mari performanțe ale arbitrajului românesc din istoria fotbalului român[2].
România avea să participe și la următoarele două ediții ale Cupei Mondiale (1934, 1938, ambele câștigate de Italia), fără rezultate notabile, pentru ca abia în 1970 să mai ajungă la un Mondial. Culmea, tot în America, de data asta de Nord, în Mexic, la Guadalajara și tot într-o grupă infernală. Partenerii de spectacol ai României erau Brazilia lui Pele, ce avea să câștige competiția, campioana mondială en-titre Anglia și Cehoslovacia, care doar șase ani mai târziu avea să devină campioana Europei.
În primul meci al grupei, în compania Angliei, România pierdea cu scorul de 0-1, după o prestație foarte bună. Memorabile rămân driblingurile lui Florea Dumitrache, care a întins pe jos doi dintre fundașii campioni mondiali și avea să fie oprit doar după ce aceștia, aflați pe burtă, l-au faultat[3]. Pentru România a urmat meciul cu Cehoslovacia. La mai puțin de doi ani de la „Primăvara de la Praga”, la care România nu a participat, deși făcea parte din Tratatul de la Varșovia, cele două țări se înfruntau, dar de data aceasta la fotbal. Naționala noastră a reușit să câștige, în ciuda faptului că cehoslovacii deschiseseră scorul prin Petras. Dar, după pauză, tricolorii au întors scorul prin golurile lui Alexandru Neagu și Florea Dumitrache, obținând astfel prima victorie la un Campionat Mondial după mai bine de trei decenii[4]. Pentru a ieși din grupe, echipa noastră avea nevoie de o victorie împotriva Braziliei. Seleção însă s-a dovedit a fi o nucă prea tare pentru România, care în ciuda unui alt meci în care a jucat frumos, a pierdut cu 2-3. Brazilia a înscris prin legendarii Pele (de două ori) și Jairzinho, România reușind să reducă din diferență la 1-2 și 2-3 prin Dumitrache și Dembrovschi[5]. Meciul contra naționalei sud-americane, ce avea să câștige titlul mondial, este considerat unul dintre cele mai frumoase ale mondialului mexican.
O umbră asupra naționalei României a fost absența celui considerat cel mai talentat din generația sa. Nicolae Dobrin n-a jucat niciun minut pentru naționala României în Mexic. Abia după zeci de ani selecționerul de atunci, marele Angelo Niculescu, avea să deslușească misterele bahice ale absenței „Prințului din Trivale” la Guadalajara[6]. Poate cu un Dobrin concentrat pe fotbal am fi avut mai multe șanse? Puțin probabil, ținând cont că jucam cu țările ce fuseseră campioane la ultimele trei ediții de mondial, Brazilia (1958, 1962) și Anglia (1966).
Oricum, aveau să mai treacă alți douăzeci de ani până la următoarele calificări ale tricolorilor la campionatele mondiale, în anii `90, prin „Generația de Aur”, al cărei epicentru a fost Gică Hagi.
Până la următoarea parte a poveștii noastre se cuvine să le urăm în această seară mult succes lui Marica și colegilor săi, în speranța că o victorie a lor va aduce mai multă lume la stadion în manșa secundă a barajului, și mai multă lume la citit, când va veni vorba de partea a doua a acestui articol. HAI ROMÂNIA!