În articolul precedent am prezentat pionierii fotbalului român din perioada lui Carol al II-lea și echipa de la mondialul din 1970, care a împărțit gazonul cu marele Pele. După acea generație de excepție de la Mondialul din Mexic, care îi avea, printre alții, pe Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Nicolae Dobrin și Florea Dumitrache, României i-au trebuit alți 20 de ani ca să ajungă la un Campionat Mondial.
În 1990 România reușea să iasă din comunism, însă se califica la Coppa del Mondo din Italia tocmai din pricina acestuia. Considerat a fi „de importanță națională”, sportul românesc a înflorit în anii `70 și `80 și a reprezentat una dintre bucuriile cele mai mari ale unui popor suprimat de neajunsuri. Din această politică s-au născut mari eroi ai sportului românesc: Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau Ivan Patzaichin. Și tot această doctrină a sportului comunist a stat la baza marilor performanțe ale echipelor românești de fotbal: Craiova Maxima, Dinamo de la începutul anilor `80 și ca punct maxim ascensiunea Stelei din perioada 1986-1989. Astfel naționala noastră s-a calificat la trei mondiale consecutive: 1990, 1994, 1998.
Mondialul Italian a reprezentat competiția la care România a trecut pentru prima dată de faza grupelor. Ca și în 1970, România a avut o grupă infernală, cu campioana mondială Argentina, a inegalabilului Maradona, cu URSS, finalista europeană din 1988 și cu Camerunul, campioana Africii, în a cărei componență s-a aflat și Roger Milla, care la 38 de ani a revenit în echipă datorită insistențelor președintelui camerunez, Paul Biya.
În primul meci la un mondial cu „Deșteaptă-te, române” în timpane, naționala noastră avea să înfrângă Uniunea Sovietică cu scorul de 2-0, ambele goluri marcate de Marius Lăcătuș[1]. Apoi a urmat înfrângerea cu 1-2 împotriva Camerunului. Golul românilor a fost marcat de Gabi Balint, iar pentru camerunzi Roger Milla a semnat o dublă. În ultimul meci din grupă România întâlnea Argentina, Maradona dădea nas în nas cu Gică Hagi, „Maradona din Carpați”. Scorul avea să fie 1-1, goluri înscrise de Monzon și Gabi Balint[2]. Ambele echipe se calificau din faza grupelor, pentru România fiind o performanță în premieră. Dacă parcursul Argentinei avea să fie lung, Maradona și ai lui ajungând până în finală, România a pierdut în optimi în fața Irlandei, la penalty-uri, după ce timp de 120 de minute scorul a fost 0-0. Veți vedea că loviturile de departajare vor fi un laitmotiv pentru eșecul naționalei României la mondialele din anii `90. De asemenea, o altă coincidență interesantă, singurii marcatori ai României la mondialul italian au fost cei doi marcatori ai Stelei de la loviturile de departajare din finala cu Barcelona de la Sevilla, Gabi Balint și Marius Lăcătuș, finală care a rămas în istorie din pricina celor patru penalty-uri apărate de Helmuth Duckadam.
La patru ani distanță, România venea cu o generație pregătită pentru mondialul american. Miodrag Belodedici juca la Valencia, Dan Petrescu la Genoa, Gică Popescu la PSV Eindhoven, Florin Răducioiu la AC Milan, iar Gică Hagi venea după un sezon dezamăgitor la Brescia, unde retrogradase în Serie B, după ce fusese transferat acolo de la Real Madrid. Însă World Cup 1994 avea să fie scena căpitanului naționalei.
În primul meci de pe stadionul ”Rose Bowl” din Pasadena, Los Angeles, California, naționala antrenată de Anghel Iordănescu întâlnea Columbia în fața a peste 90.000 de spectatori. Echipa sud-americană era considerată chiar de către marele Pele una dintre favoritele turneului, mai ales după ce în preliminiarii învinsese Argentina cu 5-0 chiar la Buenos Aires. Însă România nu s-a arătat impresionată de numele din echipa Columbiei (Carlos Valderamma, Adolfo Valencia sau Faustino Asprilla). Cu un Bogdan „Arnold” Stelea de senzație, tricolorii avea să se distanțeze pe tabela de marcaj prin două dintre cele mai frumoase goluri din istoria naționalei. Primul, în minutul 16 i-a aparținut lui Florin Răducioiu, care a primit o pasă filtrantă de la Hagi, după ce acesta i-a înnodat genunchii unui columbian cu o fentă pe care dobrogeanul a preluat-o de la D’Artagnan. Răducioiu a țâșnit spre careul advers, a preluat mingea, cu o fentă scurtă a trimis doi apărători sud-americani după semințe și a șutat cu sete în colțul lung, fără speranțe pentru portarul Cordoba, rămas blocat în admirație. Al doilea gol a venit în minutul 34 și reprezintă simbolul carierei lui Gică Hagi. Decarul nostru ajunge la posesie pe partea stângă a terenului, undeva la 35-40 de metri de poarta columbiană. Îl vede ieșit pe Cordoba și încearcă o „boltă” a cărei balistică avea să facă în ciudă rachetelor care se odihneau câteva sute de mile mai la sud la Houston. Mingea trimisă de Hagi a poposit în ațele porții columbiene, lăsându-l pe nefericitul Cordoba cu gura căscată. Până la pauză Columbia a redus din diferență prin Valencia, însă pe final de meci, când naționala din „țara cocainei” s-a aruncat asupra tricolorilor, Hagi îi dă o pasă de geniu lui Răducioiu peste toată apărarea sud-americană, iar acesta îl execută încă o dată pe goalkeeper-ul columbian, care după acest meci și-a schimbat în CV meseria în ”goal-taker”[3].
Următorul meci a fost unul nefericit pentru România. Tricolorii noștri au avut întâlnire cu Elveția pe stadionul acoperit ”Pontiac Silverdome” din Detroit. Acolo au jucat pe o zăpușeală incredibilă, iar elvețienii, care erau deja obișnuiți cu temperatura din această arenă i-au învins cu scorul de 4-1, singurul nostru gol fiind marcat de Gică Hagi. Pentru ultimul meci din grupă, trupa lui Iordănescu se întorcea pe Rose Bowl unde avea să învingă țara gazdă, Statele Unite, printr-un gol înscris de Dan Petrescu. Astfel România câștiga grupa A și se califica în optimi unde întâlnea Argentina. Pentru naționala noastră lipsea golgeterul, Răducioiu fiind suspendat pentru cumul de cartonașe galbene, însă pentru Argentina avea să lipsească Maradona, care fusese exclus din competiție după ce consumase cocaină.
90.000 de spectatori au așteptat duelul dintre România și Argentina, pe același Rose Bowl din Pasadena, California. România începea fără un vârf clasic de careu, dar cu stelistul Ilie Dumitrescu în avanposturi. Și această mișcare avea să fie extrem de inspirată. Dumitrescu a deschis scorul în minutul 11 printr-o execuție din lovitură liberă, asemănătoare cu cea a lui Hagi din meciul cu Columbia. Apoi vedeta Gabriel Batistuta a obținut și a transformat un penalty pentru naționala din „țara tangoului”, însă românii s-au dovedit tari. La doar două minute după aceea are loc un „un-doi” între Hagi și Lupescu, decarul pasează printre doi fundași argentinieni, iar același Ilie, cu un gest tehnic uluitor, pune latul la o minge care îi vine oarecum în spate și plasează balonul la colțul scurt. 2-1 pentru România, iar argentinienii atacă. Atacă, dar tot România înscrie! Minutul 56, după un corner al Argentinei, tot Dumitrescu scapă spre poarta adversă. Tibi Selymeș l-a învăluit de pomană timp de 60 de metri, („doar nu era să-ți dau ție mingea să o trimiți după plopi, mai bine i-am dat-o lui Hagi[4]” avea să-i spună Dumitrescu colegului său după ani de zile), dar Ilie a așteptat până când de pe partea dreaptă a apărut Hagi nemarcat. Dumitrescu, cu o pasă filtrantă de manual, i-a întors serviciul lui Hagi de la golul doi, decarul a pus latul, iar România conducea cu scorul de 3-1 finalista ultimului mondial. Golul lui Balbo din final de meci n-a mai contat. România intra în sferturile de finală după 3-2 împotriva Argentinei.[5]
Din păcate însă în sferturile de finală tricolorii noștri au trecut de la extaz la agonie. Adversarul a fost Suedia. Primul gol a venit în minutul 79 din partea lui Brolin, pentru ca Răducioiu, revenit după suspendare, să înscrie în minutul 90. Același Răducioiu avea să înscrie în minutul 101 și odată cu eliminarea lui Schwarz, calificarea României părea asigurată. Dar Kenneth Anderson, golgeterul de peste doi metri al Suediei a ajuns mai sus decât portarul nostru Prunea la o minge în minutul 115 și a reușit egalarea. România avea să tragă din nou bățul scurt la loteria penalty-urilor. Visul american se oprea aici…[6]
Peste alți patru ani, România juca la mondialul din Franța. Cap de serie datorită performanței americane, România primea o grupă cu Anglia, Columbia și Tunisia. În primul meci România învingea învingea o echipă a Columbiei care era o umbră a celei din urmă cu patru ani. Singurul gol al partidei a fost un trasor în vinclu trimis cu șpițul de Adi Ilie, după o pasă cu călcâiul a lui Gică Hagi[7]. În duelul cu Anglia, golurile României au fost marcate de doi „englezi”: Viorel Moldovan, care juca la Coventry City și Dan Petrescu de la Chelsea[8]. Înfruntarea cu Tunisia (1-1) nu a mai contat, întrucât România era deja în optimi. Acolo naționala noastră a dat de un adversar mult mai slab cotat, Croația, debutantă la un mondial. Însă avea să piardă 0-1, prin golul lui Davor Suker. Golul croatului a venit tot dintr-o lovitură de pedeapsă, același procedeu care ne-a trimis acasă și în 1990, dar și în 1994. Ex-iugoslavii aveau să termine mondialul francez pe locul trei.
Pentru România Le Coupe du Monde a reprezentat ultimul mondial… Însă astăzi generația lui Marica și a lui Chiricheș are ocazia să ajungă la o Cupă Mondială după 16 ani de pauză. O ocazie unică de care trebuie să profite. Din câte ați putut observa din cele ce vi le-am prezentat, România s-a descurcat mai bine atunci când a pornit din postura de outsider. Poate așa va fi cazul și în această seară și ne vom bucura după victoria alor noștri în returul barajului cu Grecia. Hai România!