Fiecare dintre noi are un fruct favorit. Unii preferă căpșunile, alții bananele, unii nucile de cocos… Mie-mi plac gutuile. De ce gutuia? Habar nu știu! O fi de la gustul dulce-amărui, de la faptul că îmi amintește de meleagurile natale ale mamei mele, de la miros sau de la faptul că îmi rămâne în gât și mă îneacă după ce o mănânc? Chiar nu am idee.
Înainte de a oferi o perspectivă filosofică acestui fruct inofensiv, să-l analizăm din punct de vedere științific. Pe numele său latinesc Cydonia oblonga, gutuia a fost cultivată din cele mai vechi timpuri. Originară din jurul orașului Cydon de pe insula Creta (hence the term „Cydonia”), ea era unul dintre fructele favorite ale grecilor și romanilor, însă cu timpul și-a pierdut din importanță în fața unor arbuști asemănători, ca mărul și părul, care sunt însă mai ușor de întreținut.[1] Astăzi, în România sunt cultivate opt soiuri de gutui: Moldovenești, Bereczki, Aromate, De Huși, De Mosna, Mălăiețe, Aurii și de Constantinopol, care ocupă cam 2% din totalul suprafeței agricole, majoritatea gutuilor crescând izolat[2].
Știți care gutui mai crește izolat? Gutuiul vecinilor mei, ale cărui crengi, în sălbăticia lor, au găsit puterea să treacă peste gard. Fiind lăsat de izbeliște, gutuiul reușește totuși să facă o groază de fructe. Și multe dintre acestea cad în curtea mea. Din păcate însă, gutuiul fiind neîngrijit nu poate produce decât gutui nesănătoase. Dar totuși, tratate cu mare atenție, acestea pot fi curățate de mizerie, de viermișorii aceia pomicoli care le atacă, astfel încât să poată fi mâncate cu mare plăcere. Dar, fun fact, din gutuile acelea care par cele mai mari și mai frumoase rămâne foarte puțin de mâncat când sunt curățate. În principiu sunt mâncate pe interior de carii. Și își pierd și odorul „gutuiesc”. Cele mai bune fructe, într-un mod fascinant, sunt acelea mai mici și pricăjite. Cele din care nu te-ai fi așteptat să mănânci prea mult. Acelea care erau negre la înfățișare, nu aurii ca precedentele. Și parcă așa e și cu oamenii…
Haideți să facem o trecere de la gutui la oameni. Gutuiul, ca și copacul, se aseamănă cu o societate, cu un popor. Atunci când poporul este tânăr, el este păstorit să crească tot mai mare și mai frumos. Însă când acest popor crește e lăsat izolat, să se descurce singur. Exact cum e copacul nostru din poveste. Totuși această societate reușește să producă încontinuu rod – să facă fructe. Haideți să ne gândim doar câți studenți produce România pe an și atunci vom vedea cât „rod” are. Însă nu e de ajuns. Aceste „fructe ale țării” trebuie și exploatate. Degeaba facem gutui dacă nu mai avem nicio utilitate pentru ele. La fel și cu studenții. De ce mai pregătești 10.000 de medici pe an, dacă ai 50.000 de medici[3] care-și caută loc de muncă?
Am vorbit de copac și de agricultor, acum să vorbim și despre fructe. Interesant cum, ca și gutuile, oamenii sunt judecați după aparențe. Între gutuia neagră și cea aurie, omul o va alege mereu pe cea aurie. Însă uneori s-ar putea ca cea mai hrănitoare să fie cea neagră. Așa se întâmplă și când mergi pe stradă și vezi o femeie frumoasă: vei simți instinctiv o atracție pentru ea, deși e foarte probabil ca din punct de vedere intelectual, moral, psihic să fiți incompatibili. Când vei putea lua omul frumos și omul inestetic și vei reuși să îi desfaci pe interior și să vezi care e mai cariat și din care ai vrea să „mănânci mai mult”, s-ar putea să ai un șoc. Să îți dai seama că, frapant, gutuia mai urâtă era mai bună.
Apoi ar mai fi și soarta gutuii. Unele au noroc și, când cad din copac, se rostogolesc până la picioarele omului, care o ridică de pe jos, o spală, o curăță și o mănâncă, fie simplu, fie într-un gem, fie într-o salată de fructe cu whiskey. Alte gutui însă nu se rostogolesc și rămân blocate sub poarta garajului, unde vor putrezi. La fel și cu oamenii. Se spune că toți avem șanse egale, însă e foarte important cum ne „rostogolim” și ce noroc avem în viață. Însă pentru a avea noroc, trebuie să te „rostogolești”. Dacă rămâi pe loc, poți să fii cea mai frumoasă gutuie, că s-ar putea să putrezești degeaba. Iar dacă gravitația nu te ajută să ajungi la picioarele omului, atunci nu trebuie să te dai bătut. Trebuie să ieși de sub poarta garajului, să îți iei frica de câinele curții în dinți și să te rostogolești până vei avea oportunitatea să fii văzut. Și să fii mâncat. Într-o salată de fructe. Cu portocale și banane. Aaah, mi-am făcut singur poftă!