Încă îmi amintesc prima zi de scoală. A fost încărcată de emoţiile unei noi etape ale vieţii mele pentru care nu credeam că sunt şi voi fi vreodată pregătită. Agitaţia tuturor copiilor m-a copleşit şi ţin minte că mă întrebam speriată: „oare aici aparţin?”. Dar nu, aici nu este vorba despre elevi, ci despre acele persoane care ne ajută, încet, încet să creştem, să înţelegem ordinea lucrurilor şi să fim oameni. Cu toţii am avut profesori care au ştiut să facă diferenţa. Acum e rândul meu să mă mândresc cu dascălii mei.

Recent, am urmărit un film care m-a făcut să realizez cât de norocoasă am fost pentru că am întâlnit oamenii potriviţi la momentul potrivit. “Mona Lisa Smile” este un film ce a debutat la Hollywood în anul 2003 și care o are pe Julia Roberts ca protagonistă. Ea interpretează rolul unei profesoare de artă nonconformiste care, pe parcursul unui an, predă în cadrul unui faimos colegiu american dedicat fetelor, Wellesley, celebru pentru modul conservator în care îşi educă elevele. Profesoara Katherine Ann Watson face diferenţa şi aduce acel element de schimbare de care oricine are nevoie la un moment dat în viaţa sa. Elevele sale sunt impresionate de modul său original de a gândi, trăi şi nu în ultimul rând preda, iar cu ajutorul ei, multe dintre ele reuşesc să curme destinul pe care manierele insuflate în această şcoală îl pregătiseră.

Momentul de cotitură al vieţii mele de şcolar a fost prima oră de istorie din clasa a şaptea. Sunt mândră să spun că încă de atunci, iubirea mea pentru istorie a început să încolţească, dar asta numai datorită omului minunat care s-a străduit să împărtăşească cu mine şi cu colegii mei pasiunea ei pentru studiul trecutului. Ulterior, doamna profesoară de istorie „din generală” mi-a devenit un adevărat prieten, un om în care pot avea încredere şi un model pentru perseverenţă, muncă asiduă si tărie de caracter.

În clasa a noua, norocul mi-a surâs din nou. Destinul mi-a adus în cale un profesor de elită atât din punct de vedere al pregătirii, cât şi al capacităţii de interacţiune cu elevii săi. Nu o să uit niciodată cu câtă emoţie aşteptam orele de limba română. Citeam şi reciteam tema cu speranţa să fiu cea mai bună şi să primesc un surâs de apreciere de la profesorul din faţa mea. Am iubit şi iubesc limba şi literatura română datorită acestui om minunat care, pe lângă lucrul şcolăresc, m-a învăţat – intenţionat sau nu – să fiu om, să acţionez ca o profesionistă în tot ceea ce fac şi să pun suflet în orice lucru. Cu drag îmi amintesc ultimele luni de liceu în timpul cărora parcă nu îmi doream să mă desprind de ceea ce a însemnat pentru mine locul de care am aparţinut, în care m-am definit şi, nu în ultimul rând, în care am întâlnit oameni minunaţi, demni de a fi aleşi modele în viaţă.

Examenul de bacalaureat m-a ajutat să întâlnesc un alt dascăl extraordinar. Am primit un ajutor nesperat de mare atât în materie de limba engleză, cât şi în materie de sensibilitate, blândeţe şi dorinţa de a-mi depaşi limitele. Îmi amintesc toate acele ore de început de vară în care stăteam şi discutam, dincolo de subiectele de examen, despre viaţă, familie, personalitate, Dumnezeu. Şi îmi plăcea. Mai mult decât aş fi crezut că ar putea să îmi placă două ore banale de meditaţii. Am învăţat să privesc viaţa nu ca pe o explozie de culoare roşie, agitată, nervoasă şi gata să mă doboare, ci ca pe un pastel delicat creionat cu căldura unei vieţi trăite frumos. Bunătatea şi inteligenţa acestui profesor m-au impulsionat  să caut mereu aceste calităţi atât în viaţa mea, cât şi în cea a oamenilor de lângă mine. Şi mă voi strădui să fac acest lucru, să acord o şansă tuturor şi să zâmbesc sincer întotdeauna.

Este ciudat cum trei persoane atât de diferite au ajuns să rezoneze atât de bine cu sufletul meu şi să mă ajute să evoluez. Sunt recunoscătoare pentru orele de muncă grea pe care le-au împărtăşit cu mine, pentru faptul că au dat atenţie părerilor mele care, în definitiv, erau şi sunt cele ale unui copil, pentru că au avut răbdarea să îmi expună totul aşa cum numai un pedagog adevărat ştie să o facă. Şi au reuşit pe deplin să alunge indiferenţa care, accidental, se mai strecoară în mintea adolescenţilor şi să mă facă să iubesc ceea ce învăţ. Consider o chestiune de noroc ca astfel de oameni minunaţi să vină în viaţa ta atunci când poate meriţi mai puţin sau când ai nevoie de o mână care să te ridice de jos. Dar se zice că norocul ni-l facem, câteodată, şi singuri…

Plimbându-mă prin parcul meu drag, prin Cişmigiu, privesc copacii bătrâni, lacul, aleile largi şi nu în ultimul rând oamenii. Poate că fiecare dintre ei a reuşit într-un fel sau altul să schimbe viaţa şi perspectivele altora. Încerc să îmi imaginez cum generaţii întregi de tineri îşi odihneau gândurile pe băncile primitoare, mereu pregătite să suporte povara unui suflet de adolescent. Mă gândesc la poveştile lăzăriştilor de la începutul secolului XX transpuse cu mult umor de Grigore Băjenaru în cartea “Cişmigiu et Comp.”, în care sunt descrise năzbâtiile acestora, dar şi atitudinea lor faţă de profesorii care îi inspirau şi de la care ştiau că au cu adevărat ce să înveţe. Şi atunci existau adevăraţi pedagogi, dascăli la ale căror ore participai cu toată dragostea, dar şi profesori care veneau în faţa elevilor din obligaţie.

Soarta elevilor din acea vreme nu este foarte diferită de soarta elevilor din zilele noastre. Numai simplitatea vieţii şi respectul pentru cei din jur erau mult mai bine impregnate decât azi. Profesori de calibru au avut şi ei – un exemplu fiind Camil Petrescu la orele de limba română –, dar şi eu ma pot mândri cu dascălii mei, oameni de valoare de la care am învătat enorm de multe lucruri folositoare. Poveştile vor fi mereu aceleaşi, numai decorul va fi diferit. Oamenii vor rămâne mereu aceiaşi, însă numai în noi stă puterea de selecţie pentru a face, în final, diferenţa în societatea de care aparţinem…

sursa foto