Mi se întâmplă des. Să ajung să trăiesc lucrurile cărora am spus cândva cel mai răspicat „nu”. Așa a fost cu liceul urmat – un an de zile aproape că am jurat că nu voi ajunge să fiu elevă la Mișu (CN Mihai Viteazul București – pentru cei ce nu-l cunosc sub numele de alint). La fel de des ajung să leg prietenii și relații frumoase cu oamenii de la care aștept cel mai puțin în sensul ăsta. Dar care apoi reușesc să mă uimească sau pe care reușesc să îi câștig eu în jurul meu pe căi pe care nici unii, nici ceilalți nu le pot numi încă.
Despre Marius Tucă știam câte ceva de la televizor, dar recunosc că nu i-am urmărit niciodată activitatea în mod susținut. Țin minte de Marius Tucă Show doar la nivel de titlu, în rest, copilăria acelei perioade și-a pus amprenta asupra memoriei mele. Deci ori nu îi priveam emisiunile, ori nu mi le mai amintesc. Mai nou, știam că e la Jurnalul. Și cam atât. Săptămâna trecută, după o perioadă destul de aglomerată în care mă îndepărtasem de tot ce înseamnă știri și evenimente socio-culturale, am dat din întâmplare peste un text semnat MT. Era vorba despre o poezie. Am fost surprinsă și, necunoscând demersurile sale în domeniu, am zâmbit, gândindu-mă că „azi toată lumea scrie poezie!”. Dar în loc să dau din mână a ironie, am dat click să citesc respectivele rânduri. Dacă sunt sinceră până la capăt, cred că am făcut asta mai mult dintr-o curiozitate revoltată: „Hai să vedem ce poate!”. Și am citit. Și am fost contrazisă simplu, așa cum era scrisă și poezia, pentru că mi-a plăcut:
E târziu şi începe lumea,
Răsar nesfârşiturile din noi,
Mă tem că te temi
Mă tem că je t’aime.
(Oare să fiu eu cea care se teme de nou, de necunoscut?) Apoi am aflat că pe 12 octombrie a avut loc lansarea primului său volum de poezie, Am să te iubesc până la sfârșitul lumii, la editura Art. Și am găsit și pe profilul său, dar și în alte surse, mai multe dintre poeziile alcătuind acest volum.
Dincolo de rânduri în care se văd inevitabil urmările evoluției tehnologice – iubita nu mai e adorată în lungi scrisori de dragoste, ci prin sms – am regăsit multe poezii care m-au făcut să-mi pierd privile în gol către stânga – specialiștii spun că acolo ne îndreptăm privirea când e vorba despre amintiri, lucruri deja trăite –, cu un zâmbet dintre acelea pe care le simți înăuntrul tău înainte de a le afișa pe chip. Pentru că poezia sa este una autentică, aparținând zilelor noastre, dar vorbind despre acele sentimente ce au marcat orice epocă istorică.
Eu nu prefer poezia când vine vorba despre literatură. Aleg mai mereu proza pentru enumerațiile și dialogurile ei, pentru ironii și pentru poveștile adăpostite. Dar sunt și versuri și autori de poezie care îmi plac – de-asta revin mai tot timpul la Nichita și la Marin Preda. Pentru acele poezii care poartă simplitatea graiului. Care au reușit să reducă la cele mai simple ecuații gândurile care macină. Și care transpun fără teamă entuziasmul și încercarea și visul. Și care ascund jocuri de cuvinte, de idei, de culori.
Marius Tucă scrie simplu, nu se ferește de cuvintele cele mai uzuale ale epocii noastre globalizate – ca să folosim termeni la modă. Vorbește despre Facebook (ba chiar se revoltă împotriva lui, deși îl folosește ca mijloc de promovare și comunicare), despre sms-uri și telefoane, tocmai pentru a reda universul comunicării. Și scrie mai ales despre iubire. Pe un ton sincer, jovial, dar profund. Despre orgoliile și alinturile ei și despre răbdarea și înțelegerea lui. El care pare să își pună experiența de viață în slujba iubirii pe care ar putea să o trăiască alături de o ea fermecătoare, dar când femeie, când copil. Ea jovială, dar temătoare.
Tu când ai de gând să-mi spui că mă iubeşti?
Ar trebui să te gândeşti ce înseamnă,
Să-i înţelegi rostul şi locul în tine,
Te cunosc, de-acum, altfel ai fi spus-o demult.
De atunci, de când privirile noastre
Au sărit în gol şi în căprui, una în alta,
Iar noi, ca o izbăvire, eram goi, unul în pielea celuilalt.
Mai glumește și pe seama temerilor și le alătură încercărilor. Pentru că în poezia lui nu este vorba despre primele iubiri, ci despre acelea mature, când nu mai cauți perfecțiunea, ci te bucuri că se întâmplă, depășind obstacole și construind drumuri. Cu răbdare, glumind, dar niciodată doar în glumă.
Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist
Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,
Nu aştepta din culise replicile epocale,
Nu vin de acolo, nu le ştie altcineva în afară de tine,
Spune-le ca pe o banală declaraţie de dragoste,
Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.
M-am bucurat de poezia lui Marius Tucă așa cum te bucuri mereu de o surpriză plăcută. De-acum, îl citesc pe neplănuite, la întâmplare. Pentru că am descoperit scrierile sale într-o perioadă în care, după mult timp, eu, cea dependentă de clarificări și cadre și programe, dau șanse mai ales neprevăzutului.
Titlu: Am să te iubesc până la sfârșitul lumii
Autor: Marius Tucă
Editură: Art
An: 2013
Pagini: 144