Muzica poate fi privită drept un dar oferit oamenilor. În mitologie, ea a fost folosită ca o armă de atracție, de răspândire a unei atmosfere magice, care să încânte, dar să și conducă spre visare. Trebuie aleasă doar combinația potrivită de sunete, în funcție de mesajul care se dorește a fi transmis. Dar farmecul stă, desigur, și în libertatea care ne este oferită de a interpreta totul prin prisma propriilor experiențe. Ne integrăm în poveste și o trăim cu toată ființa. Acesta este farmecul muzicii. Ne face sentimentele să rezoneze cu sunetele, gândurile urcă și coboară conform ritmului indus, interiorul nostru seamănă atunci cu grafica folosită în programele audio ale calculatorului. Puncte și linii care se unduiesc pe un panou al amintirilor strânse până la acel moment.
Ca în orice domeniu, și în muzică există diversitate. Însă consider că ceea ce le conferă valoare peste timp muzicienilor este puterea de a impresiona. Totul trebuie să aibă un mesaj, să aibă un scop. Cred că și muzica este un instrument pe care omul îl poate folosi pentru a perfecționa lumea în care trăiește.
Prin muzica lor, unii oameni chiar reușesc să creeze povești pline de profunzime, care devin asemenea unor opere literare de calitate. Le putem interpreta în mii de moduri, putem filosofa ore întregi pe marginea lor și tot mai simțim că au unele înțelesuri ascunse care ne bântuie gândurile. Astfel, echipei noastre i-a venit ideea de a crea o rubrică dedicată albumelor muzicale cu iz de poveste. Vom încerca să arătăm câtă frumusețe putem descoperi dacă facem legături între muzică și versuri, între bucăți muzicale, ori dacă ne punem în pielea muzicienilor și le trăim misterul.
De această dată, gândul mă duce spre o legendă. În anii ’60, în Londra erau câțiva tineri care simțeau că aveau ceva de spus. Au combinat prenumele a doi cântăreți de blues și s-au numit Pink Floyd. Părea că încep să aibă succes. Și au rămas în istorie. De atunci, miliarde de oameni de toate vârstele resimt o ușoară nostalgie la auzul unor acorduri foarte cunoscute ale acestora. Au rămas celebri pentru albumele lor lungi, pline de abordări filosofice, pe parcursul cărora poveștile de iubire puteau să se și înfiripe, să se și stingă, și ei tot mai aveau câteva note de cântat până ca discul să se termine.
Au abordat teme diverse, însă profunzimea albumului Wish You Were Here este remarcabilă, mai ales dacă știm și povestea din spatele versurilor. Timp de 45 de minute, suntem purtați într-o atmosferă tristă, plină de regrete și nemulțumire. Versurile au fost compuse de Roger Waters, unul dintre fondatorii trupei. Ele sunt inspirate de Syd Barret, vocalistul și chitaristul trupei din vremurile de început, care chiar a venit cu ideea numelui acesteia. Din cauza drogurilor, el a început să aibă grave probleme psihice, care îi distrugeau aparițiile pe scenă. De aceea, el a fost înlocuit la scurtă vreme cu David Gilmour.
Referirea cea mai exactă la Syd este făcută în Shine on You Crazy Diamond, împărțită în două, părțile 1-5 fiind așezate la începutul albumului, părțile 6-9 – la sfârșit. Ascultătorul este purtat în atmosfera specială prin minute întregi doar de instrumental, ce fac introducerea versurilor. Acestea aduc în discuție intrarea în anonimat a chitaristului, care nu mai are puterea de a străluci precum o făcea odată pe scenă. Ajunsese să se piardă în întunericul viciilor, fiind incapabil să se salveze. Este vorba despre un prieten pe care nu mai au puterea să îl ajute, deși observă degradarea ce pusese stăpânire pe el. Întâmplarea face ca Syd chiar să le fi făcut o vizită muzicienilor în momentul în care au înregistrat această piesă. Era de nerecunoscut. Vocea lui Waters sună ca un descântec străvechi, cuvinte care se repetă obsesiv, încercând să îl aducă la realitate pe cel pierdut, promițându-i gloria de odinioară, de care ar fi fost capabil având în vedere talentul pe care îl poseda – Shine on you crazy diamond!, Come on […] and shine!
În următoarele două piese, accentul este pus pe latura socială. Sunt evidențiate probleme des întâlnite, neputând fi găsite prea multe portițe de scăpare din canoanele care ajung să sufoce, din lianele vieții de care încerci să te agăți pentru un trai mai bun, dar, într-un final, le simți strângându-te puternic în jurul gâtului, întorcând un amalgam înfiorător de forțe împotriva ta.
Prin Welcome to the Machine ascultătorilor li se prezintă modul în care societatea creează indivizii. Ironia răzbate printre rânduri. Ni se prezintă un exemplar tipic, care acționează previzibil, fără a avea o personalitate deosebită de cea a maselor. Se răzvrătește fără să aibă anumite idealuri pentru că așa observă că este obiceiul, acesta crede că este cursul firesc al vieţii, odată cu maturizarea. Trăiește cu iluzia că este stăpânul propriului destin, dar sinistrul mecanism social l-a înglobat deja într-o grămadă de fiare. Oare acest Om de Tinichea ar putea avea prezența de spirit necesară să-și găsească câteva oase, nişte mușchi, puțină piele și, eventual, o inimă drăguță? Nu. Melodia se sfârșește printr-o enumerație care amplifică stereotipia personajului. Nu se salvează, rămâne pierdut în mulţimea de priviri goale.
Have a Cigar pare să verse în cel mai melodios mod posibil toată frustrarea unor muzicieni în totalitate nemulțumiți de jocurile de culise care se tot desfășurau în lumea în care succesul îi purtase. Se punea extrem de multă presiune pe ei, deși muzica ar fi trebuit să fie de fapt doar o plăcere relaxantă a vieții, o ieșire din cotidian, un paradis pe care ei singuri puteau să și-l construiască oricând voiau, fară să fie nevoiți să cumpere tone de lapte și miere și să-și decoreze grădina cu păpuși cu aripi, îmbrăcate în voaluri imaculate. Dar nu se putea să fie atât de simplu. Impresarii își făceau intrarea în viața lor încet, dar sigur. Gestul acela în care se oferă țigara este unul reprezentativ. Sunt invitați la destindere, se pregătește o atmosferă prietenească, în care sinceritatea, bunele intenții ar fi ca la ele acasă. Sunt preocupați de fumul care le inundă eliberator plămânii și se supun regulilor jocului în care profitul este totul. Replicile ieftine folosite să îi încânte tot mai mult cu privire la succesul și banii pe care îi vor obține compun în mare parte melodia. Aceasta devine, fiind privită în ansamblu, un strigăt de nemulțumire profundă față de industria muzicală perfidă, un semnal de alarmă tras cu ajutorul câtorva instrumente muzicale bine mânuite și a unei voci deosebite.
Însă pentru mine cel mai impresionant cântec al acestui album este și cel care îi dă numele. În Wish You Were Here găsesc, pe rând, dar într-o conexiune extrem de ingenios realizată, sentimente profunde, puternice și, uneori, contradictorii. Se citește o oarecare încercare de regăsire a echilibrului prin primele interogații realizate. Poate dacă cel strigat ar mai putea să distingă adevărul prin întunericul greu pe care destinul l-a generat în mod tragic… Dar nu, șansele sunt prea mici. Întrebările sunt puse doar ca să marcheze imposibilitatea de schimbare. Tot în interogații se exprimă scenariul crud prin care alegerile pe care le facem sunt mult prea importante și au consecințe profunde asupra vieții noastre. Nu putem să oscilăm. O alegere anulează șansele de a ne mai întoarce apoi spre cealaltă opțiune. Ne îndreptăm dramatic spre ceva despre care nu știm dacă este ceea ce ne dorim cu adevărat. Dar dacă noi am fi vrut să alegem să mergem pe o potecă înzăpezită, dar pe care să ne putem bucura în același timp de căldura verii pe trupul nostru în curs de bronzare?
În ultima strofă se aduce în discuție ideea de la care a pornit întregul album. Se invocă lipsa unei persoane importante, a unui suflet cu aceleași nemulțumiri profunde. Concluzia este una zdrobitoare. După încercări disperate de a obține răspunsuri, de a fi satisfăcuți de ceea ce trăiesc, se pare că Waters consideră că totul este doar o amăgire. Versurile ne pot face să ne întrebăm dacă nu cumva suntem ca niște hamsteri care aleargă pe rotițele acelea ridicole, fără să ajungă undeva anume, deși își dau toată silința să facă acea mișcare. Într-un final, sfârșim tot întorcându-ne la punctul de la care am plecat, întâlnindu-ne cu fricile de care încercaserăm să scăpăm, crezând că putem călca în picioare destinul.
Dar dacă nu am privi totul atât de tragic? Să ne gândim la seria spectaculoasă de concerte pe care însuși bătrânul Roger Waters o susține în aceasă perioadă. Poate că nu e chiar nevoie să descoperim Sfântul Graal sau piatra filozofală pentru a ne preschimba viața în ceva grandios. Poate că și bucuriile mici au rolul lor. Cum spectatorii s-au alimentat cu imaginea unui idol, cu un spectacol ingenios și cu muzică bună, poate cântăreții au trăit la unison bucuria atâtor oameni prezenți în fața lor. Nu merită să fim recunoscători că putem trăi măcar această contopire a bucuriilor, acea bătaie ciudată cu bucățele de suflete?