You can’t give them anything they don’t already have. You shouldn’t give them anything they don’t have. You should train them, empower them. (Renzo Martens)
Emoţionant, cutremurător, revoltător, uimitor, aproape ireal. Închide ochii pentru o secundă şi imaginează-ţi că trăieşti într-un sat din Republica Democrată Congo şi lucrezi 3 zile pe o plantaţie, pentru doar jumătate de dolar. Cum ai reacţiona dacă cineva ar veni şi ţi-ar spune că cea mai mare bogăţie a ta consta în faptul că nu ai nimic? Episodul III dintr-o serie de documentare realizate de Renzo Martens, intitulat Enjoy Poverty, se axează pe călătoria întreprinsă de acesta în Congo, cu scopul de a lansa un program ce-i va ajuta pe săraci să conştientizeze că cea mai valoroasă resursă este chiar sărăcia lor. Cum să le arăţi celor resemnaţi cu starea lor materială că există şi o parte plină a paharului? Şi, mai ales, cum îi ajuţi să o exploateze?
Pe parcursul călătoriei, Martens este însoţit de doi bărbaţi care ţin pe umeri două lăzi. Misterul conţinutului acestora a stat la baza ideii centrale a documentarului. În interior se afla o pancartă formată din bucăţi de neon albastre şi roz pe care era afişat mesajul Please Enjoy Poverty. Renzo filmează reacţia locuitorilor în timp ce foloseşte un generator pentru a aprinde pancarta. El le explică că încearcă, pe această cale, să le insufle un nou mod de gândire şi percepţie: congolezii trebuie să se resemneze condiţiei lor, să înţeleagă că nu pot face nimic să o schimbe şi să fie mulţumiţi cu ce au.
Martens pune la îndoială şi critică întreg sistemul de organizaţii al căror scop este să sprijine populaţiile sărace, însă nu fac nimic concret în acest sens. Sunt vizate organizaţii precum Medici fără Frontiere, UNHCR, ONU. Renzo Martens şi-a propus totodată să se opună presei occidentale şi industriei de ajutor (aiding industry) care profită de sărăcia din Congo, devenită o afacere foarte productivă. Paradoxal, numai străinii se îmbogăţesc de pe urma situaţiei mizere. De aici şi dezinteresul în a schimba condiţiile în care trăiesc oamenii de acolo.
Ca ripostă la această exploatare, Martens încearcă să înveţe câţiva fotografi locali cum pot profita de pe urma celei mai mari resurse de care dispun. Astfel, fotografii congolezi, care se ocupau cu fotografiatul la nunţi şi petreceri, sunt învăţaţi că ar avea mult mai mult de câştigat dacă s-ar axa pe fotografiile ce înfăţişează război, moarte, copii subnutriţi. Acesta le arată cum să obţină cele mai profitabile poze de pe urma celor mai dezastruoase situaţii. Martens aduce în atenţie un contrast revoltător: cât poate câştiga un muncitor care lucrează pe o plantaţie, în comparaţie cu cât poate obţine un fotograf occidental de pe urma unei poze cu familia acestuia trăind în mizerie. Fotografii locali sunt îndrumaţi să fotografieze copiii subnutriţi dintr-un spital, pentru că war pays more. În cea mai dură şi greu de suportat scenă din film, fotografii congolezi tratează copii care sunt pe moarte ca pe nişte obiecte, încercând să obţină cea mai bună poză.
Fără îndoială, impactul asupra publicului este mai mult decât brutal. Faptul că episodul a fost construit sub forma unui documentar, filmat chiar de către producător, a conferit o perspectivă mai realistă, a presupus o implicare emoţională. S-a simţit ca şi cum ai fi fost lângă acei oameni, le-ai fi simţit suferinţa. Este unul dintre acele filme care te educă într-un mod profund. Deşi pe alocuri a părut exagerat, mesajul din spatele aparenţelor este cutremurător. Oamenii de acolo chiar nu îşi pot schimba situaţia economică, nu pot cere salarii mai mari datorită nivelului scăzut al educaţiei, nu se pot revolta împotriva sistemului, nu le pot asigura copiilor minimul necesar. Trebuie doar să ai puterea să priveşti licărirea de speranţă din ochii locuitorilor atunci când privesc mesajul Please Enjoy Poverty, încercarea de a se agăţa de orice pentru a fi puţin mai fericiţi, pentru a putea crede în continuare. Şi tot ce credeai că ştii se năruie în momentul în care ei îţi demonstrează că, indiferent că nu ai aproape nimic pe lume, poţi găsi puterea de a zâmbi. Sunt o optimistă convinsă. Ştiu că există întotdeauna o parte plină a paharului. Poate de aceea Enjoy Poverty a fost ca o lecţie de viaţă.
O realitate greu de imaginat, greu de acceptat, aproape imposibil de urmărit. După ce îl vizionezi, documentarul te face să realizezi că nimicurile de zi cu zi, dramele pe care de multe ori tot noi le creăm, nu au nicio importanţă. Trezitul de dimineaţă, lipsa timpului, bluza pe care ţi-o doreai atât de mult, metroul prea aglomerat, oamenii prea morocănoşi, băiatul care te ignoră, prietenii care au uitat de tine, cafeaua prea amară, ploaia. Ce-ar fi să realizăm că există lucruri mai importante, drame cu adevărat tulburătoare? Dar și oameni care, în ciuda acestora, merg mai departe. Şi o fac cu demnitate. Ne trezim în fiecare zi. Nu suntem suficient de norocoşi? De ce vrem mereu mai mult?