Versuri despre albastru, căutăm autor!

De vină că am scris acest articol e cerul de sfârșit de septembrie. Și gândul unei plecări. Toate acestea mi-au adus aminte de niște versuri. Patru, mai exact. Au început să răsune dintr-odată, clar, de parcă fuseseră cu mine tot timpul. Dar nu ca o melodie care te obsedează, ci doar ca o înșiruire ritmată de vorbe, înlănțuire suprapusă propriului puls, care dă energie și calm și putere. Patru versuri simple:

Eu am iubit albastrul și atât
Nu i-am cerut albastrului mai mult
Decât să-și ducă rece și sihastru,
Destinul lui albastru de albastru.

Le știu de prin liceu. Nu îmi mai amintesc exact ce căutam pe internet când le-am descoperit, dar erau postate de cineva care dorea să le afle autorul. Le citise în tinerețe, scrijelite fiind pe banca unei biblioteci. Și nu aflase niciodată cine le-a scris. Poate de-asta le-am și reținut. Nu aveau autor, dar aveau deja o istorie.

Mi le-am amintit zilele trecute și astfel a început o nouă poveste. Cineva m-a pus pe gânduri odată întrebându-mă dacă nu cumva caut poveștile prea mult, așteptându-le chiar și acolo unde nu sunt. Dar ele continuă să apară, indiferent că le numim coincidențe sau destin. Sau că nu le recunoaștem din teamă că ne va lovi fericirea – pentru că atunci ar fi clipa clipelor și spaima spaimelor: cum să ne descurcăm cu fericirea când știm doar să o alergăm?

Povestea versurilor de mai sus, însă, e cea mai simplă poveste nescrisă vreodată. Ea a devenit pe nesimțite povestea unei căutări. Amintindu-mi versurile, m-am hotărât să le caut autorul. Internetul nu m-a ajutat prea mult de data asta. Dar măcar am restrâns căutările la două nume. Pentru că există postări unde versurile îi sunt atribuite lui Marin Sorescu, fără a fi menționate titlul sau volumul. Și am găsit și un articol unde versurile sunt parte din poezia „Am iubit”, de Teodor Mazilu, care sună așa:

Eu am iubit albastrul şi atât
Nu i-am cerut albastrului mai mult
Decât să-şi ducă rece şi sihastru,
Destinul lui albastru de albastru.

Copacului să nu-şi renege umbra,
Şi s-o iubească dur cu înverşunare,
Să nu-şi trădeze crengile şi aroma,
De dragul unei mări imaginare.

 Femeii să nu-şi uite trupul,
Să nu-şi alunge sânii şi destinul
Să nu tânjească o linişte barbară,
Menită să-i aline o clipă chinul…

Şi verdelui i-am poruncit,
Să nu se abată, sa rămână verde,
De se va vinde galbenului de alături,
Pe mine mă ucide şi mă pierde.

M-am hotărât să îmi încerc norocul și pe Facebook și mi-am întrebat prietenii mai mult sau mai puțin virtuali dacă și ce știu despre ele:

1

Anei i-a plăcut ideea, mi-a sărit în ajutor imediat și a preluat și ea anunțul, devenind parte a căutării. Dezamăgită de google, și-a întrebat și bunica filoloagă, dar fără vreun rezultat.

2

Și mai captivat de „enigmă”, după cum el însuși a denumit-o, a fost Eugen Rogojan. Astfel, versurile au fost postate pe pagina Adrian Paunescu – Marturii peste timp. Aceleași două variante au fost indicate. Dar niciuna cu valoare de verdict.

3

Nici acum nu știu sigur al cui este condeiul care a scris versurile preamărind albastrul. Știu cu siguranță că, și de-ar fi fost scrise de Marin Sorescu, nu este vorba despre albastrul mării lui Iona. E un albastru plin de calm. Nu e un regret și nici un reproș strigat în cele patru zări ale sufletului. E doar nuanța unui început. Așa cum e cerul când răsare o iubire. Sau când se stinge una, dar sufletul ți-e plin și împăcat pentru că totuși a fost.

Poate că au dreptate și cei care spun că mesajul e mai important decât autorul. Și cu toate astea, aș vrea nespus să știu cui să mulțumesc pentru versurile care au trezit în mine ceva – nici eu nu știu dacă bucurie și calm sau melancolie și zbucium, dar m-au făcut și mai vie decât eram deja. E ca în orice iubire – te bucuri de tot ceea ce oferă celălalt, dar te împlinești și prin bucuria și iubirea pe care le dăruiești tu. Și-atunci, cum să nu te întrebi cui să mulțumești?