Simţim timpul. Uneori îl sfidăm cu cea mai mare nonşalanţă, alteori îl ignorăm, dar de cele mai multe ori căutăm să-l schimbăm radical, străduindu-ne să fim grozavi unde aparent nu e loc de mai bine. Ne luptăm cu demonii minţii dacă este necesar şi întoarcem perspectivele de pe o parte pe cealaltă, doar-doar se iveşte la orizont calea mult aşteptată. Şi când chiar nu se mai poate, ne ascundem subit feţele în palme şi ne afundăm cât de adânc putem în meditare, agăţându-ne disperaţi de orice posibil început ce ne-ar putea trezi la realitatea mult dorită. Şi uite aşa, cu pumnii încleştaţi şi cu înverşunare în priviri, alăturăm verbul „a fi’’, la modul condiţional-optativ, unei conjuncţii simple, „dacă’,’ şi, cu un pronume interogativ în faţă, spunem: Ce ar fi dacă aş fi altcineva? Cum ar fi dacă aş schimba ce mă nemulţumeşte şi aş scăpa de masca ce-mi îngreunează de atâta vreme chipul? Ce ar fi dacă chiar aş fi eu?
O dublă perspectivă ni s-a prezentat marţi, 8 octombrie, la Teatrul de comedie unde Marius Manole, în cadrul piesei Masculin-Feminin, s-a transpus în personajul unui copil nenăscut, dezvăluindu-ne povestea tragicomică a unor părinţi anormali. O familie aparent obişnuită, formată dintr-un soţ (Andrei Aradits) şi o soţie (Laura Creţ) frumoşi şi interesanţi, îşi desfăşoară existenţa într-o atmosferă calmă, lipsită de posibili factori perturbatori precum: adulterul, probleme de sănătate ori financiare sau alte probleme de orice altă natură, cu excepţia uneia: decizia soţului de a deveni femeie. Simultan, soţia trece la rândul ei prin transformări femeieşti, urmând a aduce pe lume un copil al cărui tată este soţul în cauză. Pe de altă parte însă, în spatele intrigii concrete, se află copilul nenăscut (Marius Manole) care relatează cele ce s-au întâmplat, cât şi cele ce s-ar fi putut întâmpla, toate rezumate la principiul fericirii supreme: iubirea.
A doua şansă e doar felul universului de a-ţi arăta că se poate şi mai rău. (Marius Manole)
Momentul-cheie este dat de apariţia marii iubirii a posibilului bebeluş (Ilinca Manolache) care, la rândul ei nenăscută, înrămează într-un tablou remarcabil povestea de dragoste ce se desfăşoară într-o realitate mediocră, completată de consecinţele unei copilării anormale. Pentru că acţiunea se învârte în jurul deciziei tatălui de a-şi schimba sexul şi a se transforma în femeie. Iar de aici pornesc situaţiile aferente deciziei luate, situaţii care se răsfrâng asupra sorţii copilului nenăscut. Şansele primite sau neşansele dezvăluie pe de o parte un copil care dacă s-ar fi născut ar fi fost iremediabil influenţat de tatăl-femeie, iar pe de altă parte, înfăţişează o mamă care, indiferent de circumstanţe, s-ar lupta tot timpul cu femeia din bărbatul iubit.
Femeia cu un fir dus la ciorap devine o subfemeie. (Theodora Stanciu)
Ideal, frumuseţe, fericire într-o lume consecventă, filosofii de viaţă în replici remarcabile fac din piesa scrisă şi regizată de Lia Bugnar o capodoperă care răspândeşte tristeţe şi zâmbete simultan, lăsând oamenilor un gust dulce-acrişor, dar cu siguranţă plin de un farmec nespus. Firul acţiunii se reduce la conflictul dintre masculin şi feminin, conturând un final cât se poate de fericit într-o lume realistă, permanent dominată de dificultatea de a fi. De remarcat este că la stabilirea acestei concluzii, personajele scapă de masca egocentrismului, axându-se pe lucrurile cu adevărat importante ale supravieţuirii într-o lume imperfectă, şi se acceptă reciproc sub semnul iubirii pragmatice.
În loc să te laşi dracului iubit tu te ocupi de ura ta pentru tine. (Laura Creţ)
Pentru că dincolo de toate filosofiile de viaţă şi neputinţa de a trăi sub masca altcuiva, toţi avem puterea de a schimba mediocrul în valoros şi acel insignificant în cel mai semnficativ motiv din lume. Şi totuşi: Ce ar fi dacă am fi altcineva? Cum ar fi dacă am schimba ce ne nemulţumeşte şi am scăpa de masca ce ne îngreunează de atâta vreme chipul? Ce ar fi dacă chiar am fi noi?