Primul roman poliţist românesc a fost considerat romanul Amândoi al lui Liviu Rebreanu. După succesul său, acest gen literar a cunoscut o dezvoltare deosebită în România atât în perioada comunistă, cât şi în ultimii ani, prin înfiinţarea Romanian Crime Writers Club. Numele scriitorilor români ce s-au dedicat acestui gen nu sunt unele sonore, ci au rămas în categoria „scriitorilor de duzină”, fiind subapreciaţi, în opinia mea. Totuşi, o femeie a reuşit să se facă remarcată, fiind chiar poreclită „Agatha de România” – Rodica Ojog-Braşoveanu.
Cu toate că a fost exmatriculată de la Facultatea de Drept din Bucureşti pe motive politice, autoarea a urmat, la un an distanţă, cursurile de drept în Iaşi, practicând apoi avocatura. Primul roman, Moartea semnează indescifrabil, l-a scris la insistenţele soţului ei, actorul Cosma Braşoveanu. După şapte ani de practică în avocatură s-a dedicat în întregime scrisului.
Primul contact pe care l-am avut cu opera autoarei care avea să devină un model literar pentru mine a fost prin romanul Necunoscuta din congelator. La început, reacţia mea a fost: „A, ce tare, chiar e o femeie în congelator!”. La final, tot ce am putut gândi a fost că niciodată nu m-aş fi gândit că aşa a ajuns acolo. A fost o „dragoste la prima carte” ce m-a legat de autoare şi am ajuns, inevitabil, să citesc seria de cărţi care a făcut-o faimoasă, cea dedicată personajului Melania Lupu, considerată o Miss Marple autohtonă.
Cine e Melania Lupu? O bătrână senilă şi simpatică în aparenţă, dar cu o minte ascuţită şi un simţ practic neobişnuit, de fapt. Cineva m-a provocat odată să o descriu într-un cuvânt şi cel pe care l-am ales a fost: „vicleană”, tocmai pentru că viclenia presupune un grad de inteligenţă deosebit în atingerea scopului final. Nu-i de mirare că autoarea i-a dedicat 6 volume – personalitatea ei este una ofertantă, pasiunea pentru obiecte de artă valoroase nemărginită, la fel ca şi iubirea ce i-o poartă motanului său, Mirciulică, cel răsfăţat cu lapte amestecat cu rom de fiecare dată. Cu toate acestea, motanul negru reuşeşte cumva să strice toate planurile stăpânei sale, ajutându-l pe maiorul Cristescu să descopere misterele unor furturi ce nu păreau să aibă nicio legătură cu bătrâna. Mai mult, maiorul Cristescu devine bântuit de imaginea bătrânei, merge să bea ceaiul cu ea şi este intrigat de cât de uşor îi este să păstreze aparenţele. Este frustrat de modul în care bătrâna ţine dovezile chiar în faţa sa şi el nu dă de capăt problemei. Crezi că nimeni nu îşi poate ţine o pânză de Picasso dispărută cusută de rochie şi să nu observi? Melania Lupu te-ar contrazice.
Faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu a trăit mereu în umbra acestei porecle de „Agatha de România” mi se pare destul de injust, având în vedere că am citit numeroase volume ale ambelor scriitoare şi pot spune, fără ezitare, că o prefer pe scriitoarea româncă, lucru care unora li se va părea blasfemic. Explicaţia este simplă: umorul inteligent şi cumva morbid în acelaşi timp, şiretenia, momentele în care suspectezi absolut toate personajele cărţii şi psihologia personajelor mi se par caracteristici ale operei româncei mult mai atrăgătoare decât în romanele Agathei. De asemenea, am empatizat în mod deosebit cu o replică din romanul Enigmă la mansardă:
Când ai să te hotărăşti să scapi de mine, foloseşte te rog otrava: ador lichidele.
Editura Nemira este cea care a publicat romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu şi, recent, Gazeta Sporturilor a oferit ca supliment cele 6 romane din seria Melania Lupu: Cianură pentru un surâs, Bună seara, Melania!, 320 de pisici negre, O toaletă à la Liz Taylor, Anonima de miercuri şi Dispariţia statuii din parc.
Din păcate, această scriitoare româncă fascinantă s-a stins din viaţă în toamna lui 2002. Un interviu delicios (cuvânt împrumutat din vocabularul Melaniei Lupu) din cadrul emisiunii Noaptea târziu a fost încărcat pe Youtube. Vă recomand să îl urmăriţi – veţi afla cum îmbina utilul cu plăcutul în cârciumi şi dacă aveţi sau nu „faţă de confort 3”.