Prinț, episcop, diplomat…

Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord (1754-1838) este una dintre personalităţile marcante ale Franţei şi Europei, reuşind să stârnească atât respect cât şi controverse din partea celor pe care i-a întâlnit. Născut în aristocraţie, revoluţionar moderat, ministru de externe în perioada primei republici, a imperiului şi în timpul restauraţiei, Talleyrand a fost acuzat adesea de trădare faţă de ţară şi de urmărirea scopurilor personale. În realitate, omul de stat a încercat mereu să protejeze interesele Franţei şi să prezerve drepturile câştigate în timpul revoluţiei.  După cum el însuşi spunea:

M-am gândit îndelung şi m-am oprit la ideea de a servi Franţa ca atare, în orice situaţie s-ar afla ea.[1]

Descendent al unei vechi familii nobiliare, Talleyrand ar fi trebuit sa urmeze în mod tradiţional o carieră militară. Din păcate, un accident suferit în copilărie îi determină pe părinţii săi să-l consacre unui destin ecleziastic. Tânărul om al bisericii nu vedea cu ochi buni lumea în care fusese introdus fară voia sa:

Nu puteam suporta viaţa aceea conformistă. La cinsprezece ani, când toate sentimentele sunt încă adevărate, îţi vine foarte greu să înţelegi că reţinerea, adică arta de a nu-ţi arăta decat o parte din viaţă, din gânduri şi din simţiri, poate fi considerată drept cea mai înaltă însuşire.

Episcop din 1789, participă în calitate de cleric la Revoluţia Franceză şi face parte din Adunarea celor trei stări. Rolul său în Adunare este, ca toată purtarea sa, de nedefinit, dar nu şi de neînţeles.[2] Unii îl învinuiau că nu făcea nimic, pentru că nu era văzut agitându-se. Discursurile în sine, nu reprezintă punctul său forte, dar discută mult pe culoare. Participă la elaborarea Declaraţiei drepturilor omului, fiind cel care a redactat celebrul articol VI:

Legea este expresia voinţei generale.Toţi cetăţenii au dreptul ca, personal sau prin reprezentanţii lor, să contribuie la întocmirea ei…

Şi domnul de Chateaubriand, scriitor si monarhist, îşi permite să spună că Talleyrand n-a scris niciodata ceva interesant![3] La 10 octombrie 1789, episcopul de Autun prezintă părerea sa cu privire la confiscarea averilor bisericii:

Mijloacele obişnuite sunt epuizate, poporul este stors…

Naţiunea nemaiavând bani, aceştia trebuiau storşi de unde se aflau, adică de la biserică. Este excomunicat la 13 mai 1791. Pe 5 decembrie 1792, după ce dulapul de fier al regelui a fost spart, iar cele două scrisori de la domnul de Autun  găsite, este pus sub acuzare printr-un decret.  Aflat la Londra, Talleyrand rămâne în capitala engleză în tot ingrozitorul an 1793 și o parte din 1794. Este expulzat din Anglia şi alege să-şi petreacă exilul în Statele Unite până în 1796, când mediul politic îi permite să se întoarcă în Franţa.

Maestru al disimulării, Talleyrand reuşeşte să dobândească pentru Franţa, chiar şi în situaţii dezastruoase, cele mai bune soluţii. Un bun exemplu, este dat de faptul că deşi Franţa este învinsă în Războiului celei de-a Şasea Coaliţii, Talleyrand obţine în 1814, la semnarea Tratatului de la Paris, păstrarea graniţelor din 1792. Astfel, Franţa evita o catastrofă, care putea duce la grave pierderi teritoriale.

În 1797, în timpul Directoratului, fiind o personalitate a controverselor, Talleyrand apelează la orice mijloace în lupta pentru postul de ministru de externe. Recurge la influenţa pe care doamna de Staël o avea pe lângă conducătorul Directoratului, Barras. În acelaşi timp, îl presa pe Barras, convingându-i pe membrii familiei şi pe prietenii acestuia să acţioneze în favoarea lui.

Primele contacte cu generalul Bonaparte le face printr-un schimb de scrisori încă din preajma întâii sale numiri în fruntea Ministerului de Externe. De altfel, Talleyrand avea să spună în memoriile sale:

în acest tânăr învingător, în tot ceea ce făcea, spunea şi scria ceva destul de nou, destul de puternic, destul de abil şi de cutezător pentru a-mi lega cele mai mari speranţe de geniul lui.

Talleyrand se dovedeşte primordial şi în lovitura de stat care îl aduce la conducerea republicii pe Napoleon. Împreună cu amiralul Bruix obţine demisia lui Barras. Ca să-l convingă pe Barras l-au dus la o fereastră; acesta a văzut Luxemburgul asediat, mulţimea şi soldaţii fraternizând împotriva regimului, întreaga armată fiind la ordinele generalului, idolul poporului.[4] În cinci minute, Barras îşi va fi semnat demisia. Cu o ironie fină, Talleyrand sărută mâinile lui Barras şi îl numeşte primul patriot al Franţei.

În 1804, este proclamat Imperiul Francez. Talleyrand ar fi preferat ca Napoleon să primească titlul de rege, în loc de acela de împărat, care invoca, în opinia marelui şambelan, incertitudinea și războiul. De asemenea, în 1806, devine Prinţ de Benevento.

Participă, cu ocazia sfârşitului Razboiului Celei de-a Patra Coaliții, la semnarea Tratatului de la Tilsit. Rolul lui în încheierea acestuia a fost aproape nul.[5] Napoleon l-a ţinut la distanţă, singura sarcină care i-a fost încredinţată fiind aceea de a semna tratatul de alianţă cu reprezentantul ţarului, generalul Kurakin. S-au promis Rusiei, dar nu în scris, Ţara Românească și Moldova. Talleyrand nu era de acord cu influenţa Rusiei în Europa centrală, el dorind ca cele două principate să fie anexate Austriei.

Dezaprobând politica împăratului, Talleyrand pleacă din fruntea ministerului de externe la 9 august 1807:

Când am văzut că trece la acţiunile revoluţionare care aveau să-l  piardă, am părăsit ministerul, fapt pe care nu mi l-a iertat niciodată.

Napoleon, la rândul lui îi spunea lui Las Cases că primise atâtea plângeri cu privire la lăcomia lui Talleyrand, încât îi retrăsese portofoliul.[6] Concediere sau demisie? Cu siguranţă lucrurile nu erau clare în momentul plecării sale din fruntea ministerului. Metternich, probabil singurul rival demn de luat în seamă pentru Talleyrand în domeniul diplomaţiei, spunea că motivul pentru care  fostul episcop ar fi părăsit ministerul era indolenţa.

Prinţul de Benevento avea să-l trădeze pe Napoleon, complotând cu ţarul Alexandru și trecând de partea Bourbonilor după înfrângerea împăratului în 1814. Îi va trăda şi pe Bourboni, servind Casa de Orleans, ca ambasador la Londra, ultima mare funcţie a sa.

Dincolo de imaginea făcută de către inamicii săi, Talleyrand a militat pentru libertatea conştiintei, pentru progresele învățământului public, a urât războiul şi a considerat că pacea este scopul suprem al politicii. Desigur, multe dintre calităţile  sale se îmbină cu lăcomia sa nesfârşită și ambiţiile sale care au depăşit limita onoarei în unele cazuri. Indiferent de opiniile istoricilor, distinsul diplomat rămâne în istoria lumii drept un personaj unic şi enigmatic.