Povestea lui Eugen Rogojan – sau despre cum să trăiești frumos, la doar 16 ani.

Are un blog unde scrie despre istoria Aradului. Bine documentat, cu avântul omului pasionat de trecut. Face parte din echipa Free Tours Arad, fiind cofondator al proiectului. Citește mult și ascultă muzică bună – printre care și mulți interpreți români de folk. Și are 16 ani. Eugen Rogojan este un tânăr hotărât, informat și cu inițiativă. Un tânăr căruia îi pasă. El se descrie ca fiind copil. Dar am convingerea că acel om ce are conștiința propriei condiții de copil e întotdeauna mai mult de atât.

Cred că nimic nu spune mai multe despre un om decât autoportretul său. Cine e Eugen Rogojan?

Nu prea sunt pus în situaţia în care trebuie să îmi fac un autoportret, aşa că s-ar putea să o cam dau în bară. Asta deşi părerea mea despre mine ar trebui să fie mai presus decât a celorlalţi. Aş începe prin a spune că Eugen este un copil de 16 ani, născut în apropiere de Arad, pasionat de istorie, de artă, de frumos. Un copil care dacă Marco Polo nu ar fi adus în 1271 pastele făinoase din China (sau după alţi istorici, dacă italienii nu le-ar fi inventat prin secolul al VI-lea î.H) şi care dacă nu ar fi trăit la casă, cu grădină, ci ar fi fost nevoit să mănânce legumele şi fructele din supermarketuri, ar fi murit de foame. Un copil care ascultă multă muzică veche, un copil care face, deocamdată, ceea ce îi place.

De unde pasiunea pentru istorie?

Pasiunea pentru istorie a apărut pe neaşteptate. Întâi m-am îndrăgostit de istoria locală, de cea a Aradului, atunci când am descoperit că Aradul a fost la un moment dat un nume important, un oraş care avea rolul său pe harta economică şi culturală a Imperiului din care făcea parte. Am reuşit să mă îndrăgostesc de istoria Aradului participând la un concurs de creaţie, care avea ca temă urbea de pe Mureş. Iniţial nu am vrut să particip, dar un amic a reuşit să mă convingă să o fac, el având experienţa unei ediţii anterioare. Asta se întâmpla în 2012. El a câştigat locul doi, iar eu locul întâi, la secţiunea destinată grupei noastre de vârstă. Am scris atunci despre teatru în istoria Municipiului Arad, teatrul fiind prima mea iubire. Văzând că eu, un „nou-venit”, am reuşit să îl întrec pe amicul meu, care avea o oarecare experienţă în acest domeniu, m-am ambiţionat şi am decis să aprofundez şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. Aşa m-am îndrăgostit de istoria locală.

Istoria universală nu mi-a plăcut, până în clasa a 8-a. În clasa a 9-a am întâlnit un profesor pentru care port un respect enorm, chiar dacă uneori uit să arăt asta. Din nou, ambiţia m-a făcut să mă îndrăgostesc şi de istoria universală, iar acum mă simt „ca în rai” la orele de istorie şi cred că sunt singurul elev din clasă care se bucură de cele trei ore săptămânale.

Care este povestea blogului tău – Blog de Istorie și Arhitectură Arădeană ?

eugen rogojan 2Blogul s-a născut pe la mijlocul lunii ianuarie a anului 2013, însă înainte de acel moment, postasem articole despre istoria Aradului pe blogul personal. Am constatat la un moment dat că vizitatorii blogului sunt tot mai mulţi, iar aceştia veneau să citească despre istorie, aşa că am decis să fac un blog separat pe care să postez doar despre istorie. Astfel a luat fiinţă Blogul de Istorie şi Arhitectură Arădeană. Am introdus şi arhitectura deoarece sunt un îndrăgostit de  clădirile frumoase ce împodobesc străzile oraşului şi cu fiecare stucatură căzută de pe o faţadă arădeană, cade şi o bucăţică din mine. Scopul blogului este acela de a îi face pe arădeni să conştientizeze în ce oraş trăiesc şi că trebuie să redăm oraşului, împreună, frumuseţea din alte vremuri. Un prim scop pe care mi l-am propus este acela de a trece pragul de 100.000 de vizite pe blog, iar după ce trec acest prag, plănuiesc să mut tot ce am acolo pe o platformă .ro. Sunt aproape de jumătatea drumului. Lumea nu se înghesuie să citească despre istorie, iar eu am ales să îmi selectez publicul, adică să nu am persoane care îmi urmăresc pagina de Facebook sau blogul fără să îi intereseze ceea ce postez.

Cum îți alegi subiectele articolelor și care sunt sursele tale?

Subiectele articolelor le aleg fie ţinând cont de evenimentele petrecute în zilele în care postez, fie pur şi simplu mă uit în bibliotecă şi îmi aleg de acolo câte ceva care cred că m-ar putea ajuta să scriu un nou articol. Mă documentez pentru articole din mai multe surse. Principala sursă este cartea tipărită, dar nici internetul nu este cu mult mai prejos. Am găsit şi pe internet informaţii şi cărţi preţioase, care m-au ajutat să public aproape jumătate din textul de pe blogul meu. Cărţile din care mă documentez le cumpăr de la anticariat. La Biblioteca Judeţeană am ezitat să merg, iar la Arhivele Naţionale, ca să intru în sala de studiu, am de aşteptat vârsta majoratului. În cazul unor articole, am abordat chiar şi câţiva istorici care m-au ajutat cu diverse informaţii, aceştia fiind destul de deschişi, bucurându-se că cineva le duce munca mai departe.

Proiectele culturale reprezintă un domeniu în care lupta e tot mai grea. Care este reacția comunității arădene față de ele – ai susținerea profesorilor tăi, de exemplu?

Într-adevăr, lupta este tot mai grea în acest domeniu, deoarece chiar dacă sunt destul de mulţi care oferă oamenilor posibilitatea de a-şi cunoaşte trecutul sau de a se „culturaliza”, populaţia nu prea este interesată de acest lucru. De aceea trebuie să cosmetizăm aceste lucruri în aşa fel încât să pară mai atrăgătoare. În rândul arădenilor, în ultimii ani observ tot mai mulţi oameni care se îndreaptă spre cultură, unii mai „curajos”, alţii mai timid, însă mare parte a arădenilor sunt pe calea cea bună (cel puţin aşa văd eu situaţia). Despre susţinerea profesorilor mei nu poate fi vorba, având în vedere că, începând cu anul acesta şcolar, am schimbat 90% din profesori. Dacă stau să mă gândesc, doar doi dintre profesorii care predau clasei mele ştiu despre pasiunea mea.

Ce părere au colegii tăi despre activitățile și pasiunile tale?

Şi aici este aceeaşi poveste, anul acesta, schimbând profilul, am schimbat şi colegii. Sunt câţiva care îmi cunosc pasiunea şi observ la ei o oarecare curiozitatecum fac, de când fac, de ce fac. Sincer, mă bucur de fiecare dată când un coleg mă întreabă despre acest lucru.

Ce aștepți de la tine? Dar de la ceilalți tineri?

De la mine am aşteptări mari, sunt conştient că pot să fac mai mult decât fac acum şi nu sunt mulţumit de nivelul la care mă aflu în acest moment. Mi-am propus ca pe viitor să pun şcoala înainte de alte preocupări, de aceea, în ultima vreme, postările pe blog sunt mai rare. De la ceilalţi tineri, cea mai mare aşteptare este să înveţe să folosească limba română aşa cum trebuie. Mă doare sufletul când văd că tineri de-o seamă cu mine nu ştiu nici măcar noţiunile de bază ale limbii române, pe care le înveţi în clasele I-IV sau V-VII.

Închei, dacă îmi permiteţi, printr-un citat din Edmund Burke: Istoria este un pact între cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă.

Vă mulţumesc!

surse foto: arhiva lui Eugen Rogojan