Încă din primele zile de școală asistăm la strigarea clasicului catalog, în ordine alfabetică. Nu știu dacă de aici se trage neapărat, dar îți va rămâne apoi automatismul de a-ți nota pe orice mizilic de formular sau hârtie mai întâi numele și apoi prenumele. Mai ales în cazurile în care ți se oferă posibilitatea de a te elibera de sub cătușele clișeului, cum ar fi formularele pe care stă scris „Numele complet” sau când te prezinți cuiva.

Mai mult, și facebookul abundă de conturi ale unor persoane mândre să-și afișeze mai întâi numele de familie și apoi prenumele. Recunosc că tocmai obișnuința aceasta m-a pus adesea, în școala generală mai ales, în dificultatea de a redacta ceva în altă limbă străină, unde era necesar să includ numele întreg. Mă confruntam cu o ezitare de moment când trebuia să îmi notez „First Name” sau „Last Name”; nu mai știam la un moment dat care reprezintă prenumele și care numele. La lucrările de control și alte teste era simplu (inclusiv la olimpiade): se cerea direct, pe un ton aspru, să notăm întâi numele de familie și abia apoi prenumele. Dacă greșeai și cereai altă foaie, se uitau urât profesorii la tine; ba unii mai aruncau și vorbe precum: „Ce, mă, nu știi nici cum te cheamă?”. Sau, în cel mai bun caz, te certau că trebuie să caute mai mult testul tău, la corectare.

Mă întreb acum: dacă vreunul era străin, cu un nume atipic, cum reușeau să-i distingă, la început, prenumele de nume? Sau cum pot străinii care nu ne știu limba, cu atât mai puțin numele specifice, să afle cum ne strigă lumea de fel? Cum să ni se adreseze? Ne vor striga Ionescu sau Mr. Gigel? În mod clar da, dacă ne prezentăm la fel ca în catalogul de la școală.

Desigur, trec peste necesitatea tipică formalităților, cum sunt situațiile de examene naționale, înmatriculări în vreo unitate de învățământ sau peste regulile de redactare a unor liste sistematice, bibliografii sau cataloage oficiale, care reprezintă cazuri obișnuite de a nota prenumele după numele de familie. Ele nu fac deloc obiectul discuției, pentru că sunt necesare.

Mă refer la obișnuința de zi cu zi de a ne nota peste tot mai întâi numele de familie, de a ne prezenta unui om pentru prima dată contrar regulii, cu numele de familie în față. Oare de ce se mai numește atunci prenumele… prenume?

„Un străin dispus să studieze istoria recentă a societății românești pe baza informațiilor din presă ar putea întâmpina, între alte dificultăți, și pe aceea de a stabili cu exactitate numele unor indivizi cu responsabilități în viața publică. Cum îl chema, de pildă, pe fostul procuror general al României din perioada 2001-2003? Întrebarea nu e ușoară nici pentru noi, românii. Un titlu pe două coloane ne dă un prim răspuns: «Opoziția cere demiterea lui Joița Tănase» (Ziua, 2003, nr. 2748, 1 / 4-5). Aplicând regula prenume-nume, adoptată de aproape toate popoarele europene, inclusiv de români, înțelegem că Tănase e numele de familie. Textul articolului ne derutează însă, pentru că în el găsim o altă succesiune: «procurorul general Tănase Joița și-a depășit atribuțiile».”[1]

Exemplul oferit de Gligor Gruiță este, într-adevăr, un caz special, în care chiar și un român ar distinge cu greu prenumele de nume, însă această alternanță atipică este adesea întâlnită la orice tip de nume, în mai toate domeniile, nu doar în presă. Același lingvist observă că, inclusiv pe străzi, pe plăcuțele cu firme particulare, stau scrise, în aceeași ordine confuză, nume de avocați, medici, notari publici. Dar acest joc al incertitudinii este prezent și în afara străzii, în instituții publice, instituții de învățământ și de cultură, spitale și alte unități medicale.

„Cimitirele noastre sunt pline de asemenea «inscripții alternative», iar ferparele mortuare de la mica publicitate confirmă dezordinea. Bietul dispărut, mai ales dacă are ghinionul unei notorietăți mai extinse, umple pagina cu numele său, într-o jenantă succesiune de Nicolae Popescu și Popescu Nicolae, să zicem, după inspirația vecinilor de la bloc, după nivelul cultural al neamurilor, după bunul-plac al cunoștințelor. Nu o dată, la radio sau televiziune, suntem martorii aceluiași fenomen: regula există, haosul persistă.”[2]

Regula limbii române în privința numelui complet e, pe cât de simplă, pe atât de puțin respectată: prenumele (după cum sugerează și forma cuvântului, are o poziție anterioară, pre-) + numele (de familie). Această regulă se aplică și în multe alte limbi, de obicei indo-europene. Sunt limbi, precum japoneza, maghiara, turca, a căror topică în privința numelui este inversă celei din română; așadar, la ei regula urmează structura: nume (de familie) + prenume.

Care ar fi cauzele acestui automatism format încă din clasele primare, de a plasa numele de familie înaintea prenumelui? Gruiță enumeră printre explicații: slaba autoritate a normei; toleranța maximă față de abateri; nesiguranța manifestată chiar și de vorbitorii culți; educația lingvistică precară (după cum spuneam inițial, suntem încurajați, încă din primii ani de viață, din familie și școală, să ne prezentăm „corect”, cu numele de familie în față); excepții de la regulile limbii române nestabilite cu claritate, dar practicate pentru respectarea unor cutume lingvistico-administrative, încurajate de birocrația administrativă. Excepția se confirmă astfel tot mai mult ca „regulă”:

„După atâtea rubrici cu acest titlu, completate de-a lungul anilor, după o sumedenie de chitanțe și adeverințe, după sute de scrisori primite sau expediate cu «numele și prenumele» pe locul adresei, omul rămâne definitiv convins că așa îl cheamă (Popescu Nicolae), chiar și atunci când, culmea ironiei, devine doctor în filologie”.[3]

Ni se spune, de copii, că numai numele marilor personalități sunt notate peste tot cu prenumele plasat „înainte”, deși așa trebuie, indiferent de statutul nostru; noi suntem mici, nu am atins valoarea unui Nicolae Bălcescu, unui Mihai Eminescu, unei Ana Ipătescu. Din respect, personalităților le spunem astfel. Și rămânem mici, cu numele propriu „handicapat”, peste tot notat invers, purtând din copilărie stindardul unei marginalizări prin eticheta proprie. De parcă numele nostru nu ar merita respect…

Ce ar trebui să se facă în acest sens, să intrăm și noi în rândul lumii, după cum un alt clișeu ne îndeamnă? Cred că e de datoria fiecăruia dintre noi să ne folosim numele corect, să ni-l respectăm și să ni-l facem respectat, să înțelegem că numele „mic” nu urmează neapărat regula succesiunii la tron, când e nevoie să ne prezentăm sau să ne semnăm cu numele întreg pe vreun formular de orice fel. Prenumele e pre + nume, e „înainte de” nume nu doar când facem cunoștință cu un nou prieten, ci și în circumstanțe oficiale. Rostiți-vă numele în ordinea logică, prenume + nume, și rupeți clișee stupide; nu veți fi nici originali, nici răzvrătiți, nici vreun ins cu aere de mare personalitate; veți fi normali.

Se pare că românul mai are un ultim examen de trecut, de rupt pragul psihologic și bariera pusă de complexul inferiorității și al spiritului de turmă, instituit prin școlile, liceele și facultățile românești, să promoveze, după cum lingvistul clujean citat mai sus subliniază ironic, de la Ionescu Georgică la Georgică Ionescu, să înțeleagă că numele Ionescu Georgică nu există de fapt sau, dacă prin absurd există, în niciun caz nu îi aparține.

 Semnează pentru dumneavoastră,
cu vădit respect pentru normă,
Raluca Popescu


[1] G. Gruiță, Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul, Pitești, Editura Paralela 45, 2011, p. 79-80.
[2] Id., ibid., p. 81.
[3] Id., ibid., p. 82.

foto: (c) Ana Mănescu, surse: 1, 2