„Perfect” este un cuvânt folosit prea des în zilele noastre. S-ar părea că suntem înconjurați de perfecțiune, însă adevărul spune contrariul. În zilele noastre, perfecțiunea a ajuns să fie coborâtă la un nivel al cotidianului, al rutinei.
În vechile culturi antice ale egiptenilor și grecilor, perfecțiunea era foarte bine definită. Erau stabilite canoane pe care artiștii le respectau în momentul reprezentării zeităților. Faraonii și membrii familiilor acestora întruchipau idealul pentru popor. Ei erau înfățișați drept persoane tinere, însă nu li se putea estima cu mare exactitate vârsta, iar trăsăturile nu trădau nicio frământare sufletească, erau armonioase, senine. În funcție de perioada istorică, proporțiile corpurilor erau diferite, însă, în orice caz, doreau să exprime un ideal care nu putea fi atins niciodată de muritorii de rând. Grecii au realizat numeroase statui ale zeilor, care impresionează și acum prin proporția foarte bine calculată a trupurilor. Bărbații transmiteau o imensă forță fizică și istețime, pe când femeile erau ideal al frumuseții. Chiar și scrierile grecești, ale lui Platon, de exemplu, tind să ofere modele ideale pentru oameni. El a încercat să creioneze un mod de guvernare perfectă, în care să domnească buna înțelegere, să nu existe nedreptatea. Dar, cum bine se știe, aceea era doar o utopie, un ideal spre care se poate tinde doar; se poate încerca o apropiere cât mai mare de trăsăturile sale, însă o identitate totală este imposibilă.
Regizorul Gregory Hoblit, prin filmul „Fracture”, încearcă să atragă atenția asupra ideii că putem fi păcăliți foarte ușor, crezând că unele lucruri sunt fără cusur. Însuși titlul trage un semnal de alarmă, care este completat de replica memorabiliă a personajului principal, interpretat de Anthony Hopkins: “You look closely enough, you’ll find that everything has a weak spot where it can break, sooner or later.” Este prezentă tema unei crime foarte atent planificate, pentru care vinovatul pare că nu va putea fi pedepsit niciodată. Însă, publicul obișnuit cu astfel de povești așteptă, desigur, interesantul moment în care punctul slab va fi descoperit. Se știe că în orice plan, oricât ar părea de perfect conceput, undeva s-a strecurat o greșeală. Este vorba despre acea „fractură”, acea ruptură care face diferența dintre reușită și eșec. Ted Crawford, criminalul care și-a ucis fără regret soția mai tânără, este condamnat, într-un final, datorită contribuției lui Willy Beachum, un avocat tânăr, chipeș și vivace.
Pe de altă parte, filmul mai urmărește o altă problemă des întâlnită, determinată de diferențele care apar între oameni. În trecut, societatea considera că este foarte important ca mariajele să se realizeze între persoane care dețin statute apropiate. Fiecare individ trebuia să își cunoască foarte bine locul în ierarhia unui stat și să nu aibă îndrăzneala de a neglija cutumele. Astăzi, aceste aspecte par a fi date uitării, dar diferențierile sunt încă simțite. În scurtul dialog între cel înșelat și soția sa, fiecare aduce în discuție o problemă din timpul relației. Este vorba despre diferențele intelectuale existente între cei doi. Simțindu-se trădat, el își ascunde frustrarea în spatele unor cuvinte mari, vorbind mai mult într-un limbaj tehnic, asemănând sentimentele sale cu o forță gravitațională. Inteligența pe care o poate afișa cu ușurință îi repară imaginea de bărbat înșelat, folosindu-se de această mască pe tot parcursul filmului. Se observă că îi sfidează pe toți din jur, se consideră superior lor, astfel fiind încrezător că se poate răzbuna singur, fără să fie pedepsit. Personajul se confruntă cu așa-zisul complex al lui Dumnezeu, întâlnit de multe ori la cei cu un intelect remarcabil. Consideră că sunt net speciali față de restul oamenilor, iar acest sentiment este destul de periculos.
Morala filmului poate dobândi dintr-un anumit punct de vedere conotații biblice. Privind în ansamblu, și în cazul de față este vorba de oameni obișnuiți, supuși greșelilor. Ei încalcă câteva din regulile împământenite în credința creștină. Respectarea acestora ar putea converge spre crearea unei lumi perfecte. Dar, realitatea va fi mereu o încercare de imitare a perfecțiunii, marcată, însă, de erori.
Se pare că în multe culturi ale lumii se pune accent pe crearea acestei perfecțiuni printre oameni. Scrierile sfinte ale diferitelor religii, analizate lucid, interpretând elementele fabuloase folosite, au acest scop al încercării de a face o lume mai bună. Cu toate acestea, secretul continuității umanității poate că este însăși această veșnică tendință de atingere a perfecțiunii. Trăim într-o continuă încercare de întrecere a celor din jur și de perfecționare a propriei personae. Suntem ființe cutezătoare, curajoase, mamifere cu aripi ascunse în subconștient. Ele se pot desface și ne pot duce pe o altă treaptă a cunoașterii, dar niciodată spre perfecțiune. Utopia nu poate fi confundată cu realitatea cotidianului.