A trecut puțin peste un an de la debutul lui A. R. Deleanu cu Îmblânzitorul apelor (Casa de pariuri literare, 2012) – un roman care și-a epuizat tirajul în câteva luni, a luat Premiul Tiuk! pentru debut și i-a adus scriitorului brașovean mulți fani.
Între timp, tânărul A.R. Deleanu a adunat într-un volum nou zece povestiri – unele vechi, rescrise, altele noi-nouțe. Prima carte dintr-o serie despre Frică. Și a început cu întunericul, care le ascunde și naște pe toate: Acluofobia – Zece povestiri macabre (Herg Benet, Cărțile Arven, 2013).
Nu vă așteptați la creaturi înfricoșătoare clasice. Acestea apar doar pe alocuri. Frica de întuneric nu vine din ceea ce se vede și se spune, ci din umbre, din beznă, din tăcere. Invocă fiorii din străfundurile noastre, accesând când resemnarea sau disperarea, când violența sau regretul, când gelozia și bănuielile, când iubirea, când lipsa ei.
A. R. Deleanu aduce în literatura română tânără ceva foarte rar, care îmi amintește de lumile lui Orson Scott Card – o istorie completă, profundă, o poveste universală. Și o face fără să detalieze excesiv, fără să aibă pretenția adevărului absolut. Cărțile lui sunt coerente, cursive, pline. Îl ajută și genul, și geniul. Literatura speculativă îi permite să scrie strictul necesar, să îndemne, să atragă, să împingă limitele și să tragă cititorul într-un vis care are elemente comune pentru toți, dar, la o privire mai atentă, diferă, diferă cu desăvârșire. Exact ceea ce a reușit cu Îmblânzitorul, confirmând că romanul său de debut nu a fost o întâmplare, nu a fost noroc, ci rodul talentului și grijii.
Tocmai din cauza versatilității volumului nu are rost să îl rezum. Voi spune doar că, la fel ca în cazul Îmblânzitorului, mai mult se simte decât se citește. M-a speriat, îngrețoșat, cutremurat, apăsat. Mi-au dat lacrimile sau am fost debusolată. Ceea ce am înțeles acum va fi cu siguranță dat peste cap la o a doua lectură. Pentru că A. R. Deleanu lasă loc de interpretare. Ne lasă să scriem, alături de el, propriile noastre povești.
Dar nu e nicio clipă incomplet. Ce-i drept, rămânem cu întrebări pe alocuri. Întrebări la care ne vom răspunde singuri, mai târziu, sau la care ne va răspunde el în scrierile sale viitoare. Pentru că un alt lucru pe care îl aduce în opera sa e legătura strânsă dintre texte. Sunt indiciile subtile, detaliile aparent insignifiante, care te opresc pe un rând, suspendat în amintirea unei alte povești citite mai demult. În cazul Acluofobiei, Omul cu chip de cal este puntea de legătură, fiind și un teaser pentru un viitor roman, dar amintind și de câteva scene din Îmblânzitor.
Am găsit și o urmă de pervertire în frica de întuneric. Nu doar conceptul în sine, cât și o aluzie la Pervertirea Cristinei Nemerovschi. Și nu e singura referință literară ascunsă între rândurile sale bine îngrijite.
Volumul în sine este o operă de artă. Ca toate cărțile scoase de către Herg Benet Publishers, e atrăgătoare și ca aspect, nu numai ca poveste. Acest lucru îi este datorat și Claudiei Niculescu, artista care a creat atât ilustrațiile ce introduc fiecare povestire, cât și coperta foarte elegantă.
Nici prefața scrisă de Mircea Pricăjan nu e mai prejos, iar cuvintele sale sunt, cu certitudine, mai reușite decât ale mele:
În România, de-a lungul timpului, am avut puțini, foarte puțini autori talentați care să scrie proză (cu accente) horror. Nici la momentul actual lucrurile nu stau mai bine. Există însă câțiva scriitori tineri aflați în plină dezvoltare artistică, iar anii următori s-ar putea să plaseze România, în sfârșit, pe harta mondială a creatorilor de fantezii macabre. Un lucru e clar, însă: cu volumul de față, A.R. Deleanu dă tonul, stabilește traiectoria, așază ștacheta. E un lucru fenomenal, acesta! Întrucât, inevitabil, toți cei care i se vor alătura vor trebui să pornească de la un nivel deja foarte înalt. Cu puțin noroc, grație lui A.R. Deleanu și Acluofobiei, vom ajunge repede la sincronizarea cu restul lumii. Povestirile de față au oricum toate șansele de partea lor în confruntarea cu 90% din producția de gen a Occidentului.
Paradoxul Acluofobiei e magnific. Cum, deși e un volum complet, de sine stătător, lasă loc de interpretare, de extindere. Cum, aducându-ne pe noi înșine în lectură, volumul nu se revarsă, cuvintele nu se scurg ca de pe marginea unui vas, ci se preschimbă sub capacul de cristal care ascunde, ca în ilustrațiile din carte, oase, inimi, vieți. Cum, totuși, frica de întuneric poate face bezna atât de atrăgătoare. Neclarul din claritate. Incompletul din complet. Macabrul din frumos și frumosul din macabru. A. R. Deleanu ne poartă din nou în lumea sa bizară, din care cu greu îți revii…
Later edit: Acluofobia a luat Premiul Vladimir Colin ed. a VI-a, 2014 pentru cea mai bună carte de proză scurtă fantastică și Premiul TIUK! 2013 pentru cea mai bună carte la secțiunea BizaroProză.
Titlu: Acluofobia – Zece povestiri macabre
Autor: A. R. Deleanu
Editură: Herg Benet
Colecție: Cărțile Arven
An: 2013
Pagini: 282