Am intrat în Ateneu cu sufletul plin de sentimente contradictorii: emoţie, teamă, uimire, bucurie, nerăbdare. Nu ştiam atunci că peste doar 15 minute toate acestea mă vor copleşi. În timp ce admiram interiorul Ateneului, am uitat pentru câteva momente că sunt în Bucureşti. Am fost purtată pe un cu totul alt tărâm. Automat, gândul mi-a zburat la Narnia. Mă simţeam ca un copil care se uita cu fascinaţie la o prăjitură dintr-o vitrină: nerăbdător să o guste, speriat că nu se va mai putea opri. Am simţit magie. Şi mi s-a părut că a durat o eternitate până când am urcat scările. Am ştiut că am ajuns unde trebuie atunci când tot corpul meu a vibrat de plăcere: ajunsesem în sală exact la timp ca să aud ultimele acorduri din cadrul repetiţiei. Nerăbdarea şi emoţia mea atinseseră cote maxime. Spre surprinderea mea, sala era plină. Când mi-am ocupat locul în al doilea rând, am mulţumit în gând pentru oportunitatea de a fi atât de aproape de scenă. Nu de mult, o persoană cu adevărat specială m-a sfătuit să încerc să ascult mai mult şi să vorbesc mai puţin. Pentru prima dată am înţeles cu adevărat ce a vrut să spună. Timp de două ore am ascultat. Cu sufletul. Şi am avut ciudata impresie că am uitat să respir. Lucerne Symphony Orchestra a răspândit magie în sala Ateneului.
În prima parte, membrii orchestrei au interpretat Concertul pentru violoncel şi orchestra în şi minor op.104, de Antonín Dvořák. Solistul, Truls Mørk, m-a lăsat, la propriu, cu gura căscată. Modul cum a trăit muzica, cum a reuşit să transmită publicului senzaţia că ne aflam în altă lume –– pur şi simplu divin. Mult după primele acorduri, nu-mi puteam stăpâni zâmbetul. Îmi era imposibil să cred că ei pot crea o muzică atât de magnifică doar cu instrumentele. Dramatism, putere, sensibilitate. Ultima parte, Simfonia nr.6 în Re Major op. 60, a reuşit să se armonizeze perfect cu forţa primei. Cireaşa de pe tort. Pe faţa dirijorului, James Gaffigan, se putea uşor identifica un amalgam de trăiri: concentrare, mândrie, îndemânare, bucurie, speranţă, magie. Fericirea vădită de pe feţele tuturor la final şi zecile de minute de aplauze mi-au demonstrat că nu am fost singura impresionată. Mă întreb câtă emoţie, muzică, sentimente pure au absorbit pereţii Ateneului de-a lungul anilor?
Aceeaşi persoană deosebită despre v-am spus mi-a oferit un pansament pentru suflet. O invitație-pansament. Mulţumesc. Cine nu a încercat Festivalul Enescu pentru bolile de suflet, nu ştie ce pierde. Am învăţat că magia este peste tot, trebuie doar să vrem să o întâlnim. Oare cum te simţi când ştii că poţi să dăruieşti magia atâtor oameni în fiecare zi?
Mai multe detalii despre artiști puteți citi aici, iar programul întregului Festival poate fi consultat aici.