În 1972, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) se reunea la Paris, elaborând Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural[1]. Capitolul 1, articolul 1 al sus-numitului document aduce în atenția specialiștilor, dar și a opiniei publice, definiția patrimoniului cultural:
În spiritul prezentei convenții sunt considerate drept patrimoniu cultural:
– monumentele: opere de arhitectură, de sculptură sau de pictură monumentală, elemente sau structuri cu caracter arheologic, inscripții, grote și grupuri de elemente care au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific;
– ansamblurile: grupuri de construcții izolate sau grupate, care, datorită arhitecturii lor, a unității și a integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific;
– siturile: lucrări ale omului sau opere rezultate din acțiunile conjugate ale omului și ale naturii, precum și zonele incluzând terenurile arheologice care au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.[2]
Bunurile culturale sunt produse care ajută la înțelegerea unui modus vivendi specific unei culturi. Adăugând calităților estetice și valorilor istorice pe care le reunesc și elemente precum caracterul de unicitate al unor astfel de bunuri, este mult mai ușor de înțeles existența unei piețe de sine stătătoare și specializate pentru comercializarea acestora. Însă ce este de făcut când este depășit cadrul legal?
Prin criminalitatea privind bunurile culturale se face referire la furtul și traficul ilicit al bunurilor culturale, înșelăciuni sau finanțarea altor activități ilegale, cum ar fi actele de terorism sau traficul de droguri, cu fonduri provenite din comercializarea obiectelor cu valoare culturală.
Există însă și o dezbatere privind caracterul de crimă organizată al traficului de bunuri de patrimoniu. Deși ultimii ani au adus tot mai multe informații despre acest proces, sistemul care stă în spatele lui nu a fost pe deplin deslușit. Au fost conturate unele structuri organizaționale, identificați unii actori, dar domeniul rămâne unul dificil pentru specialiști, mai ales când este vorba despre predictibilitatea acțiunilor. Statisticile lipsesc de cele mai multe ori, motivându-se că nu e vorba despre o problemă atât de gravă. Însă profunzimea acestor aspecte nu e cunoscută tocmai din cauza absenței unor date credibile, care nu pot fi oferite decât de aceste statistici. Se formează un cerc vicios a cărui soluție de ieșire nu a fost până acum găsită. Cu toate acestea, cercetătorii au ajuns la concluzia că se respectă cadrul larg al crimei organizate[3]. Structurile sunt însă mult mai flexibile, nefiind caracterizate de organizarea specifică mafiei, de exemplu. O inițiativă interesantă pentru înțelegerea resorturilor pe care se bazează infracțiunile cu bunuri culturale este planul de cercetare pe care Dona Yates îl propune: printr-o serie de analize din perspectivă etnografică și interviuri în America Latină, se dorește realizarea unui studiu care să pună în paralel traficul de antichități cu traficul de droguri din zonă[4].
Dacă, în general, se remarcă dezvoltarea unor adevărate rețele criminale mai ales în statele cu situații economice și sociale precare sau în țările în proces de tranziție, în cazul criminalității împotriva bunurilor de patrimoniu observăm alte două predispoziții în privința zonelor de desfășurare. Este vorba de o proliferare a acestor activități în spațiile cu istorie bogată, dar care încă prezintă potențial arheologic neexploatat. Avem aici cazul agricultorilor din Afganistan, care se întâmplă să descopere frecvent noi vestigii, care nu sunt predate autorităților, ci ajung pe piața neagră a antichităților prin intermediul rețelelor de traficanți. Până acum am vorbit despre zonele de origine a obiectelor, însă trebuie să avem în vedere și care sunt piețele de desfacere. A doua predispoziție este dată de statele/regiunile cu un grad ridicat de dezvoltare sau care prezintă investitori particulari bogați care devin astfel principalii cumpărători.
Conform datelor Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii, crimele împotriva obiectelor de artă se plasează pe locul al treilea într-un top al activităților ilegale de comerț cu cele mai mari încasări.[5] Sunt depășite doar de traficul de droguri și de cel cu arme. Mai mult, numai în Italia sunt înregistrate anual peste 20,000 de furturi, iar grupurile teroriste fundamentaliste se folosesc de veniturile obținute din vânzarea de antichități furate pentru a-și finanța activitatea. Până și Mohammed Atta, unul dintre responsabilii pentru atacurile de la 11 septembrie 2001, se pare că a încercat finanțarea viitorului asalt terorist inclusiv prin astfel de modalități.[6]
Traficul bunurilor de patrimoniu este vizibil în special prin comerțul ilegal cu antichități, acesta fiind atât un fenomen local, cât și unul cu dimensiuni globale. E înglobată aici și problema excavărilor arheologice ilegale. Artefactele astfel obținute se sustrag oricărei înregistrări, primesc origini false sau aproximative, aprovizionând apoi piața ilegală.
Modurile concrete de acțiune au fost perfecționate, astfel că acum putem vorbi despre metode bine împământenite printre practicanții traficului cu obiecte de patrimoniu.
- O primă astfel de practică este congelarea – după ce sunt scoase ilegal din țară, bunurile sunt depozitate pentru o perioadă de aproximativ 5 ani în bănci străine care sunt recunoscute ca păstrând secretul asupra depozitelor bancare.
- Urmează apoi triangulația. Artefactele sunt exportate într-un stat terț care nu se află sub incidența reglementărilor UNESCO privind protecția patrimoniului, pentru ca abia apoi să fie redirecționate către statul țintă.
- Pentru spălarea antichităților sau pentru dobândirea unei originii legitime, acestea sunt adesea inregistrate în colecții private, care nu pot fi urmărite îndeaproapre de specialiști sau de autorități.
- Un procedeu și mai dăunător este ceea ce în literatura de specialitate poartă numele de fragmentare (ruperea voită a bunurilor), care scade valoarea reală a obiectului și care, asociată adesea cu nerestaurarea voită, duce la o degradare mai rapidă și la pierderea calităților posedate.[7]
Schimbările și dezvoltările aduse de procesul de globalizare au favorizat evoluția actelor criminale împotriva bunurilor culturale, prin oferirea unor mijloace rapide de comunicare și de transport. Impactul major a fost adus însă de apariția și apoi de utilizarea la scară largă a internetului. Cel mai bun exemplu, dată fiind și notorietatea sa, este site-ul e-Bay. Tranzacțiile se bazează fie pe sistemul licitațiilor, fie pe anunțarea unui preț fix –„buy it now” – care, odată oferit, echivalează cu achiziționarea bunului. Membrii rețelelor de comercializare a obiectelor de patrimoniu nu sunt nevoiți să ofere detalii privind originea sau parcursul produselor culturale, eliminând astfel una dintre problemele principale ale activității lor, și se supun doar unui control minim din partea administratorilor site-ului. Plata se face și mai eficient, întrucât vânzătorul și cumpărătorul nu se întâlnesc.
În ceea ce privește combaterea infracțiunilor cu bunuri culturale, specialiștii atrag atenția că nu sunt suficiente doar măsurile la nivel de legislație, deși nici acestea nu trebuie neglijate. În interiorul Uniunii Europene, planul este unul de consolidare a cooperării în domeniul protecției patrimoniului cultural. Reglementările specifice în domeniu sunt făcute prin Regulamentul nr. 3911/92 şi prin Directiva nr. 93/7EC, care descriu cooperarea directă între statele membre și chiar restituirea bunurilor culturale exportate ilegal[8].
Cât despre măsurile operaționale, trebuie înțeles că domeniul este unul complex și responsabilitățile nu pot fi atribuite doar organelor clasice de poliție. Eforturile trebuie să fie conjugate, implicând atât poliția cât și experți din domeniul cultural și artistic. Astfel, au fost înființate departamente de „art police”, a căror existență este imperioasă unei bune protecții a patrimoniului și prevenirii infracțiunilor din domeniu, cele mai recunoscute fiind Divizia pentru protecția patrimoniului cultural din Italia (Tutela Patrimonio Culturale – TPC), Unitatea pentru artă și antichități de la Scotland Yard (Scotland Yard Arts and Antiques Unit) , dar și echipa FBI pentru crimele împotriva artei (FBI Art Crime Team).
Fenomenul criminalității privind bunurile de patrimoniu trebuie luat în seamă nu doar de specialiștii din domeniu, ci de întreaga structură de autoritate din fiecare stat și de societate în general. Efectele negative ale unor astfel de acțiuni ilicite cu obiecte de patrimoniu înglobează nu doar pierderi la nivel spiritual, ci au implicații și în încurajarea și susținerea infracționalității din alte arii. E cert că, astăzi, conceptul de cultură a căpătat noi semnificații, forme de expresie care în secolele trecute erau respinse, fiind legitimate treptat drept arte sau subculturi. Umanitatea trebuie să înțeleagă că transformarea culturii într-un simplu mijloc de a profit, într-un instrument, când ea ar trebui sa definească de fapt un întreg proces de evoluție, nu este nicidecum calea spre bunăstare.
[1] Convenția UNESCO din 16 noiembrie 1972 privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural
[2] Convenția UNESCO din 16 noiembrie 1972 privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Cap. I, Art.1, în variantă online la adresa http://www.cnr-unesco.ro/ro/documente/decret_187_1990_anexa.pdf
[3] Jessica Dietzler, On ‘Organized Crime’ in the illicit antiquities trade:moving beyond the definitional debate, în „Trends in Organized Crime”, 2013, în variantă online la adresa http://traffickingculture.org/wp-content/uploads/2013/01/2013-Dietzler-On-organized-crime-in-the-illicit-antiquities-trade_moving-beyond-the-definitional-debate.pdf
[4] Simon Mackenzie, Understanding the international market in illicit cultural objects, în variantă online la adresa http://traffickingculture.org/projects/understanding-the-international-market-in-illicit-cultural-objects/
[5] Noah Charney, Paul Denton, and John Kleberg, Protecting Cultural Heritage from Art Theft. International Challenge, Local Opportunity, în variantă online la adresa http://www.fbi.gov/stats-services/publications/law-enforcement-bulletin/march-2012/protecting-cultural-heritage-from-art-theft
[6] Ibid.
[7] Subiectul este mai detaliat prezentat în Augustin Lazăr, Marius-Mihai Ciută, Cooperarea europeană în combaterea traficului cu bunuri culturale pe internet, în variantă online la adresa http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/crima_organizata.pdf
[8] Ibid.