Cultele în România

Orice om de bună-credință din România se așteaptă în țara sa la o comunitate în care poate supraviețui – mai mult, conviețui în armonie – prin eforturi atât din partea lui, cât și din partea celuilalt. Atunci când eforturile sau presiunile se înclină mai mult într-o parte apar conflicte, care nu numai că-l rănesc pe individ, ci îi sfidează acestuia libertatea și drepturile inalienabile pe care le are.

Privind în urmă, se poate observa o evoluție a fenomenului religios. În 1568, Dieta Transilvaniei emite un decret, numit Edictul de la Turda, prin care se proclamă libertatea conștiinței și a toleranței religioase în Transilvania. Este primul document de acest tip din istoria Europei moderne și trebuie să-l privim în contextul epocii în care a fost produs[1]. Poate fi amintit însă că acest edict acordă drepturi egale confesiunilor romano-catolică, reformată-calvină și luterană, nu şi altor culte locale. Apoi, în 1781, 1782 și 1783 sunt reglementate edictele iozefine de toleranță religioasă, de către Iosif al II-lea, care acordă libertate religioasă protestanților, ortodocșilor, mozaicilor și înființează o episcopie greco-ortodoxă, care mai târziu are să devină Mitropolia Ortodoxă a Ardealului.

În prezent, România nu are o religie de stat[2], însă (conform recensământului din 2011) aproximativ 86,5% dintre români sunt ortodocși, în timp ce 4,6% sunt romano-catolici, 3,2% reformați, 1,9% penticostali, 0,8% greco-catolici și 0,6% baptiști[3]. Românii sunt considerați toleranți față de alte religii, conform unei cercetări realizate de INSCOP Research[4].

În schimb, sunt din ce în ce mai suspicioși față de anumite aspecte ale propriei religii. În privința ortodocșilor, planurile și suportul financiar pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului sunt subiecte de controversă. Alt studiu ilustrează revolta acestora în privința finanțării catedralei din bani publici[5]. Dar revolta nu accentuează atât denaturarea religiozităţii ortodoxe, cât minima raţiune de a pune accentul pe alte aspecte mai importante pentru societatea românească din prezent, precum educaţia şi sănătatea[6], religia dorindu-se o alegere şi o practică individuală, personală. Facebook-ul este un exemplu de modalitate prin care românii își exprimă dezaprobarea. Alte subiecte problematice legate de religie privesc predarea religiei în şcoli[7] sau implicarea reprezentanţilor Bisericii în politică.

Cu toate acestea, încrederea în Biserică – ca instituție – este mare în ceea ce-i privește pe români, deși procentual în descreștere[8]. De ce? În primul rând, pentru că este vorba de o „încredere spirituală și etică, o categorie valorică, profundă”[9]. În schimb, fără o conștientizare a situației reale a Bisericii ca instituție, comunitatea românească – sau societatea civilă românească – nu poate decât să aibă o părere confuză despre propria situaţie. Poate fi amintit că Biserica se reclamă tot din sânul societăţii civile, însă marile transformări seculare în privinţa instituţiei Bisericii ne arată că necesită, periodic, o accentuare[10]. Pierre Manent, spre exemplu, evaluează evoluţia religiei pe parcursul dezvoltării democraţiei; ajutându-se de lucrarea lui Marcel Gauchet, La religion dans la democratie, oferă informaţii relevante despre acest subiect, cu atât mai mult cu cât acestea sunt actuale.

…despre slăbiciunea Bisericilor: diminuarea practicilor religioase, scăderea propensiunii religioase, slăbirea autorităţii magisteriului. Pentru Gauchet, punctul decisiv nu constă în schimbările cuantificabile ale exteriorului, ci în transformarea sensului religiei pentru înşişi adepţii ei: nu pentru că ar fi mai puţin numeroşi, ci pentru că sunt diferiţi. În ochii fidelilor înşişi, Bisericile nu mai au cu adevărat autoritatea pentru a determina credinţa, cu atât mai puţin pentru a orienta opţiunile politice sau a reglementa moravurile. Nu e vorba doar de a constata ceea ce sociologii englezi au numit the unchurching of Europe, ci, mai profund, de a observa că semnificaţia intimă a credinţei este pe cale să se schimbe sau s-a schimbat deja. S-a trecut de la toleranţă la „pluralism”. [11]

Ceea ce vreau să accentuez este că atribuțiile unei Biserici trebuie limitate la sfera problemelor proprii, care pot include modele de conduită sau de spiritualitate și invitație la religiozitate, dar în niciun caz impunerea unei conduite sau a unor modele. Trăind într-o societate multiculturală, precum orice societate modernă, avem obligația, în primul rând socială (şi abia apoi religioasă), de a ne respecta aproapele, seamănul. Iar „aproapele” se materializează cel mai bine într-o minoritate. Așadar, consider că merită să studiem orice reglementare la nivel național, precum și evoluția în timp a reglementărilor în domeniul care ne interesează[12]. Deoarece conceptul de echitate devine problematic când punctul 5 al art. 29 din Constituție sună așa: „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” – dar numai cultele religioase recunoscute.[13]

Încrederea [în Biserică] este aici o categorie valorică, profundă, care rămâne astfel de aproape două decenii tocmai pentru că nu este redusă la un capital de imagine convertibil în voturi. (Radu Preda)

Poate e utilă amintirea episodului istoric al Reformei și Contrareformei. Până la urmă ce observăm studiind fenomenul Reformei, apărut în secolul al XVI-lea? Că a pornit prin revolta împotriva indulgențelor acordate de către clerici, adică a unor favoritisme sau a manipulării oamenilor de către Biserică[14]. Valul protestant a hotărât așadar să pornească singur pe drumul credinței, iar apoi însăși Biserica Catolică a trebuit să inițieze o reformă din interior. Fără să cred că faptele istorice se repetă ca atare, consider însă că neînţelegerea unor greşeli dovedite istoric duce la repetarea aceloraşi greşeli sau la greşeli mai mari, inutile şi iresponsabile.