Fiecare dintre noi colecționează amintiri, voit sau nu. Viața care ne umblă pe sub piele ne face activi. Cunoaștem alți oameni, interacționăm cu ei în moduri diferite, luăm parte la întâmplări care ne marchează, poate, existența. Uneori nu putem să uităm, nici dacă ne-am dori acest lucru. Amintirile rămân într-o stare latentă în fiece ungher al minții noastre. Ne alină sau ne cauzează dureri. Nu-i nimic rău, e o dovadă că trăim.
O altă categorie este a celor cu mari pasiuni, pentru care o frunză sau un fluture spun o poveste cu totul și cu totul deosebită. Aceia sunt colecționarii în adevăratul sens al cuvântului, care urmăresc cu atenție elementele regnului de care sunt atrași. Cum observă un exemplar nou, îl iau și îl atașează colecției păstrate cu atâta grijă. S-ar putea spune că iubesc fiecare exemplar în parte, dedicându-și o întreagă viață admirându-le și analizându-le. Dar oare exemplarul își iubește colecționarul? Sunt apreciate sentimentele așa-zis frumoase, când ajung să producă efecte negative, când distrug caractere și devin o adevărată povară?
Colecționarul din cartea cu același nume a lui John Fowles este unul atipic. Sfidează, poate, orice lege a egoismului. În discuțiile uzuale, de zi cu zi, se spune că un om nu poate avea tot ceea ce își dorește, oricâte calități ar deține sau oricât de bogat ar fi. Personajul acestui roman reușește să aibă femeia iubită alături, dar în cel mai literalmente mod posibil. O are alături doar fizic, răpind-o și sechestrând-o în subsolul casei cumpărate special pentru acest plan. Dar nu va reuși niciodată să o aibă de bunăvoie, nu va reuși nciodată să realizeze o conexiune reală între spiritele lor.
Autorul urmărește minuțios psihologia celor două personaje, motiv pentru care am citit totul dintr-o suflare. Mi s-a părut interesant modul în care un câștig simplu la jocuri de noroc îi dă curajul și, putem spune, impertinența „colecționarului” de a o răpi pe Miranda. Inițial doar îi admira frumusețea, care îi părea ireală, de la distanță, fiind conștient că îi este mult prea inferior și că nu i-ar stârni niciun interes. Văzându-se bogat peste noapte, consideră că are posibilitatea de a-i satisface acesteia toate mofturile materiale, astfel putând-o determina să îl iubească. Am căutat să văd dacă în cele două luni în care a ținut-o captivă a avut vreun moment de regret, dacă a avut vreodată gândirea limpede, conștientizând că totul este o nebunie inimaginabilă. Implacarea cu care își realiza planul m-a dus cu gândul la un veritabil exemplar cu probleme psihice. Pentru el era imposibil de imaginat cum fetei nu îi place în niciun fel viața alături de el, care, de fapt, era o captivitate susținută cu destul de mulți bani.
Pentru a elucida atitudinea debusolantă, chiar duală a Mirandei, în paginile cărții au fost inserate și cuvintele scrise de aceasta într-un jurnal. Totul a distrus-o psihic, cum ar fi și firesc, cred. Nu a renunțat niciodată la ideea de a încerca să evadeze, dar atenția bărbatului o enerva peste măsură. Ceea ce simțea pentru el nu era ură, deși îi distrugea treptat tinerețea, pofta de viață. Îl compătimea pentru monstrul antisocial care se dovedea a fi. Nici nu este prea clar dacă îl amăgea că afară ar încerca să îl ajute să își revină, să devină un om normal sau chiar altruismul o determina să dorească să procedeze astfel.
Acest personaj masculin mi-a stârnit interesul, fiind, poate, o exagerare a ceea ce trăiesc unii oameni în viața reală. O replică a lui Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” susține că obsesiile de acest gen nu sunt chiar așa de izolate. În frământările sale, el se întreabă dacă un om ar avea drept de viață și de moarte asupra persoanei iubite. Disperarea și egoismul ne pot face să considerăm că totul ni se cuvine. Până la urmă, mare parte din războaiele lumii au fost susținute de această încredere că este cât se poate de legitim să deținem diferite lucruri și că avem puterea să ni le luăm singuri. Aceste gesturi pot fi și apreciate pentru voința puternică ce este afișată, însă când sunt la mijloc destine umane, discuția devine sensibilă.
Astfel, citind „Colecționarul”, curiozitatea mi-a fost întinsă la maximum până la sfârșit, din două motive. Voiam să văd dacă Miranda ajunge, într-un final, fie să se obișnuiască, pur și simplu, cu detenția, fie, mai mult decât atât, să ajungă să aibă sentimente mai profunde pentru acel bărbat. Răspunsul este unul negativ. Chiar îl ura din ce în ce mai mult și aprecia peste măsură lumea de afară. Pe de altă parte, m-am gândit că poate ea va fi eliberată, într-un final, de vreme ce nu mai părea atât de interesantă pentru răpitor. Poate că vraja se stinsese.
Sfârșitul cărții devine chiar revoltător. „Colecționarul” își păstrează sângele rece până la final. Se pare că sentimentele sale erau, de fapt, o obsesie. Fata era privită doar ca unul dintre fluturii pe care acesta îi adunase de-a lungul anilor în insectare. O folosea pentru a-i umple existența, îi cumpăra diverse haine pentru că era curios cum ar arăta purtându-le. Sentimentele umane erau necunoscute pentru el, era un monstru din punct de vedere social. Când fata s-a îmbolnăvit, a fost ca și cum obiectul care îi plăcuse la un moment dat s-a stricat. Totuși, uneori intenționa să o ducă la medic; dar ezitarea a fost fatală.
Finalul își dorește a fi unul deschis. Ne oferă indiciul că bărbatul va începe o nouă vânătoare. Miranda a fost doar începutul unei obsesii, unei boli, a unui mod de viață marcat de o gravă instabilitate psihică. Este o poveste care impresionează din oricare punct de vedere ar fi privită. Să reușești să îți transformi un vis într-o realitate nebunească, să ai tăria de caracter să continui ce îți dorești, să ai atât de mare încredere că judecata ta este cea corectă… Dar, până la urmă, obiectele chiar nu au niciun cuvânt de spus în mâinile celor care le posedă?
