Dar tocmai asta e… Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?… Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Așa sunt ielele… pedepsesc… Nu le place să fie văzute goale de muritori. (Penciulescu)

Să stai cu orele să meditezi asupra unor rânduri și să nu cauți răspunsuri la întrebări, ci cât mai multe dileme. A fost prima reacție citind și recitind drama Jocul ielelor de Camil Petrescu, în timp ce mă întrebam, ca un copil măcinat de o continuă curiozitate: De ce?

Știți acel sentiment de altceva, acel gust dulce-amărui de după o poveste complexă, atât de complexă încât aveți impresia că v-a fost răscolită nu doar mintea, ci tot sufletul? Desigur, povești bune întâlnim tot timpul, mi-ați răspunde. Da, dar de câte ori se întâmplă ca atunci când închidem o carte, după ce am citit-o pe nerăsuflate, să aflăm cu stupoare că autorul tocmai ne-a devenit cel mai bun prieten doar printr-un final apoteotic al acțiunii? Rămânem candizi, cu un zâmbet pe față, mulțumiți că nimeni nu ne știe în acel moment nici frământările, nici emoția, dar mai ales descoperirea unui alt univers.

Gelu Ruscanu, un om aflat la limita dintre absolut și teama de mediocritate, se luptă cu sine însuși în goana nebună după idei și dreptate, căutând necontenit să descopere cea mai ieftină dintre cele mai scumpe fericiri. Își dă seama însă că această fericire este neprețuită, iar modul cel mai plauzibil prin care se poate procura măcar un gram este compromisul. Dar nici acesta nu asigură fericire pentru mult timp, doar atât cât să nu moară de dorul zâmbetului. Găsește iubirea ca formă clasică de fericire. Iubirea, care naște anxietăți, complexitate, povești, ulterior amintiri și câteodată, alte lumi. Maria Sinești reușește să obțină pentru el acea fericire incomensurabilă în timp și spațiu, oferindu-i nu doar un prezent prețios, ci și momente memorabile cât pentru o viață întreagă. Ce să mai ceri când ai tot ceea ce vrei chiar în fața ta, de la mulțumire până la lipsă de dor, de la frumusețe până la cele mai profunde metafore ale iubirii propriu-zise? V-aţi gândit că şi prea multă fericire strică? Poate că, pentru a fi într-adevăr fericit, este  nevoie de un element – cheie, un acel ceva care să fie capabil să menţină intact raportul fericire – tristeţe şi să asigure o viaţă ideală. Da, dar atunci unde mai este relativitatea fericirii, despre care vorbește toată lumea? Desigur, perfecțiunea nu există. Pentru că dacă ar fi existat, n-am mai fi știut cum să apreciem lucrurile care contează cu adevărat, ne-am fi transformat în niște mediocri perfecți, naivi și veșnic idealiști. Şi probabil nici fericirea n-ar mai fi fost nepreţuită, putând s-o adunăm de la fiecare colţ de stradă fără niciun compromis sau alt troc aferent.

Ba da…ba da… sunt bieții oameni care-și caută un pic de fericire… atât cât e cu putință aci pe pămînt… Cu zile bune și cu zile rele, înălțați de speranță ca de o vijelie, sau prăbușiți de deznădejde ca de un crivăț… Fii om, pentru numele lui Dumnezeu, căci nu suntem decât oameni, chiar când iubim… (Maria Sinești)

Dramă a absurdului. Un personaj inteligent dominat de dificultatea stării de a fi. Un om care caută să supraviețuiască într-o lume a nedreptății și a falsității, sătul fiind de compromisuri. În aceeași manieră, este un bărbat care ajunge să nu mai distingă problema societății de problema personală și clachează, cerând de la viață mai multe decât i se pot oferi. Anxietatea atinge însă punctul culminant în momentul în care află că tatăl său s-a sinucis din cauza fericirii deja menționate și a complexității vieții în sine. Și atunci se poate spune că sinuciderea este genetică? Că fuga după absolut și căderea în absurd reprezintă un haos ereditar? Și cine, cine este acest Gelu Ruscanu care însetat după dreptate ajunge să fie martor la nedreptatea propriei vieți, apăsând cu fermitate trăgaciul, pe când mintea sa cere continuu totul sau nimic?

A avut trufia să judece totul… S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin… Era prea inteligent ca să accepte lumea asta așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înțeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi… L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat. (Praida)

Un om care a sfidat universul. Un bărbat care s-a ridicat cu fermitate deasupra prejudecăţilor, călcându-le în picioare. Un personaj care, în căutarea absolutului şi a fericirii, şi-a pus în joc propria nefericire, câştigând moartea ca final apoteotic. Şi totuşi, este într-adevăr o dramă? Sau un final ideal al unei fiinţe care a avut curajul să înfrunte neprevăzutul, riscând, atât gramul de fericire dobândit, cât mai ales rătăcirea permanentă în neantul morţii pe când era în cumpănă eternitatea?

sursa foto