Dribling, pasă, aruncare, fus!, coș de 3 puncte, crossover, anklebreaker, se înalță și Slaaam Dunk! Toate aceste cuvinte și expresii reprezintă câmpul lexical al unui sport ce-mi este tare drag: baschetul. Însă poate cuvântul cel mai potrivit pentru baschet este „echipă”. Pentru că nu poți să joci un singur om împotriva unei echipe de 5. Și lui Vishnu i-ar fi greu, și el are 4 mâini. Deși dat fiind faptul că e zeu, s-ar putea să compenseze…
În fine, ideea era că pentru baschet ai nevoie de coechipieri. Iar aceștia, după mai multe meciuri împreună, ajung să îți fie prieteni. În perioada 1986-1990, doi dintre cei mai buni baschetbaliști europeni din istorie, Drazen Petrovic[1] și Vlade Divac[2], au jucat în aceeași echipă. Au devenit prieteni apropiați și au câștigat pentru Republica Federală Socialistă Iugoslavia trei medalii de aur și două de bronz la Campionatele Mondiale, Europene și Universiade, culminând cu medalia de argint câștigată la Jocurile Olimpice de la Seul și cu victoria de la Campionatul Mondial din Argentina din 1990, în finala în fața Uniunii Sovietice. Vlade și Drazen au intrat împreună în Liga Profesionistă de Baschet Nord-Americană în anul 1989 („NBA” pentru cunoscători), primul jucând pentru Los Angeles Lakers, iar celălalt pentru Portland Trail Blazers.
Această echipă iugoslavă, care mai avea în componența sa și pe viitorul coechipier al lui Michael Jordan la Chicago Bulls, Toni Kukoc, avea să fie considerată una dintre cele mai bune echipe de baschet din istoria Europei. Însă istoria a deturnat-o din drumul său spre glorie și a erodat prieteniile dintre croații și sârbii care o alcătuiau.
Lui Tito[3] îi plăcea să spună despre Iugoslavia că e formată din „6 republici, 5 națiuni, 4 limbi, 3 religii, 2 alfabete și un singur partid”[4]. Tocmai acest lucru a făcut ca Iugoslavia, cea mai solidă țară comunistă din punct de vedere economic, să decadă cel mai tare odată cu prăbușirea sistemului comunist de după 1989. Din momentul în care poziția partidului comunist, punctul de stabilitate al acestei țări, a început să fie șubredă din pricina contextului internațional, curentele naționaliste, ce fuseseră ținute în frâu de Tito prin apelul său la „Frăție și unitate”, au început să iasă la iveală[5].
Înlăturate fiind de lanțurile politicii lui Tito, naționalismele ce încă existau în Iugoslavia la nivel de subconștient au început să se manifeste în anii `80. Căderea comunismului în lume a reprezentat momentul propice pentru ca acestea să iasă la suprafață în mișcarea de independență pentru statele iugoslave. Dacă în Cehoslovacia dezbinarea dintre Cehia și Slovacia a fost făcută pe cale pașnică, în Iugoslavia situația nu a fost deloc asemănăoare. Și nici nu avea cum să fie din pricina precedentului istoric ce se crease în Iugoslavia. Să nu uităm de „sârbocentrismul”[6] Regatului Iugoslav din perioada interbelică sau de crimele săvârșite de ustași, cetnici sau partizani în războiul civil ce s-a dat pe teritoriul statului balcanic odată cu duelul cu inamicul extern, puterile Axei, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial[7]. Aceste fixații în mentalul colectiv al fiecărei națiuni ce forma Iugoslavia au ieșit la iveală începând cu 1990.
Primele state care și-au declarat independența față de Belgrad au fost cele mai vestice, care aveau și un grad de dezvoltare mai ridicat: Slovenia și Croația. Dacă în cazul Sloveniei despărțirea a fost mai ușor de acceptat pentru sârbi, în cazul Croației situația a fost cu totul și cu totul diferită. Din 1990 croații au început o mișcare de independență, pe care administrația de la Belgrad n-a acceptat-o. Faptul că referendumul din luna mai 1991 a anunțat independența Croației, proclamată la 25 iunie, a picat foarte greu pentru administrația centrală de la Belgrad, dar și pentru toată suflarea sârbească, și a iscat un război civil ce a durat până în 1995, primul din seria de conflicte civile din spațiul ex-iugoslav.
Ieșirea Croației din Federația Iugoslavă a fost decisivă și pentru relația dintre cei doi prieteni baschetabaliști. Întrucât Drazen Petrovic era croat, iar Vlade Divac era sârb, prietenia dintre ei s-a transformat într-o rivalitate foarte dură, cei doi refuzând să-și mai vorbească; nici măcar nu-și mai dădeau mâna când se întâlneau pe terenurile din NBA. Drazen Petrovic a devenit liderul naționalei Croației la Jocurile Olimpice din 1992, care a luat medalia de argint la Barcelona, înfrântă fiind doar de Dream Team[8]-ul Statelor Unite ale Americii. Din păcate însă viața lui Drazen Petrovic avea să se încheie tragic, într-un accident de mașină, în iunie 1993. Cariera lui Vlade Divac în NBA avea să se încheie după 16 ani, abia în anul 2005. În acest timp a reușit la rândul său să câștige un campionat mondial cu Iugoslavia în 2002. Peste ani, Vlade Divac, Toni Kukoc și ceilalți sârbi, croați, sloveni, macedoneni, muntenegreni sau bosniaci care compuneau naționala Iugoslaviei înainte de `90 au reușit să treacă peste diferențele dintre ei și să redevină prieteni. Singurul cu care Divac nu a reușit să se împace este cel care nu mai este printre noi, legendarul Drazen Petrovic. Toată influența pe care războiul din fosta Iugoslavie a avut-o asupra relației dintre cele două vedete ale baschetului european a fost expusă în episodul ”Once Brothers” din seria de documentare ”30 for 30” creat de ESPN în 2009[9].
Dacă această încercare a mea de a combina jurnalismul cultural cu cel sportiv a reușit să vă trezească o pasiune pentru istoria Balcanilor și/sau pentru baschet, atunci vă invit să citiți literatura de specialitate sau să urmăriți Campionatul European de Baschet 2013, care va începe astăzi, 4 septembrie, în Slovenia, parte a fostei Iugoslavii, și în care toate cele 6 state care s-au desprins din fostul stat al lui Tito vor participa: Slovenia, Croația, Serbia, Bosnia-Herțegovina, Macedonia și Muntenegru. Însă de data aceasta nu împreună, ci fiecare independent.