Una dintre cele mai dificile situații este aceea în care încerci să susții un punct de vedere pe care, în alt context, l-ai dezavua. De aceea, chiar dacă îmi iubesc România și chiar dacă următoarele argumente ar putea părea, în mintea celor neinstruiți în jocurile de putere ale relațiilor internaționale, ca fiind o dovadă de „trădare de neam și de patrie”, voi încerca să îmi analizez țara într-un mod critic, obiectiv și profesionist.

Dacă oprim aleatoriu pe stradă un român și îl întrebăm care state sunt rivalele României, care popoare sunt împotriva românilor, probabil cei mai mulți vor răspunde Ungaria sau Rusia. Deși nu mai suntem în niciun fel de război, nici măcar unul rece, această teamă a poporului român se trage din mentalul colectiv, din „vechi strămoși”, cauzat probabil de faptul că am fost mereu un stat tampon între civilizații: cea catolică  (a Imperiului Habsburgic, Poloniei, Ungariei), cea ortodoxă (Rusia, cu toate formele sale: Imperiul Țarist, URSS, Federația Rusă) sau cea musulmană (Imperiul Otoman, cel mai bun exemplu în acest sens). Prin acest rol de stat tampon, marile puteri își dădeau bătăliile pe teritoriul nostru, de multe ori frații români fiind nevoiți să se lupte între ei. De exemplu: polonezii + moldovenii vs. otomanii + valahii, sau scenariul real din „Pădurea spânzuraților” în care autorul, Liviu Rebreanu, retrăiește drama spânzurării fratelui său, Emil, ofițer al armatei austro-ungare care a încercat să dezerteze pentru a lupta de partea României.

Antagonismul cu Ungaria datează de la ocuparea Transilvaniei timp de sute de ani. Această ocupare s-a produs fără recunoașterea românilor ca națiune cu drepturi politice, întrucât aceștia erau ortodocși, deși numeric erau populația majoritară. În zilele noastre, rivalitatea româno-maghiară este cauzată de problema Ținutul Secuiesc, respectiv de autonomia pe care aceștia o pretind și care depășește limitele pe care le-ar putea accepta un român. Acest antagonism nu are însă nicio repercursiune în acest moment, în afara de cea a „mândriei naționale”. Atât România cât și Ungaria sunt membre NATO, UE și sunt două state medii cu o importanță prea mică, atât în plan bilateral, cât și mondial încât să exercite o influență deosebită una față de cealaltă.[1] În schimb, în ceea ce privește Federația Rusă, situația este mult mai diferită. Mai întâi însă să prezint fapte istorice concrete.

Rusofobia românilor – adică teama sau pur și simplu ura față de Rusia –  a apărut în mentalul nostru colectiv la începutul secolului al XIX-lea. Atunci, în 1812, țarul Alexandru I anexa de la pașalâcul Moldova al Imperiului Otoman regiunea Basarabia. A făcut acest lucru din nevoia unui teritoriu pentru a se distanța de amenințarea otomană, Imperiul Țarist fiind în pragul unui război iminent cu Franța lui Napoleon. Țarul încerca să evite, astfel, o situație în care ar fi trebuit să lupte pe două fronturi. A urmat apoi o perioadă de protectorat a Rusiei țariste față de Principatele Române în care antipatia românilor față de „frații ortodocși” s-a acumulat vertiginos[2].

Episodul care urmează acestei perioade este războiul ruso-turc, din anii 1877-1878. În cadrul acestuia, 60.000 de soldați români au salvat armata țaristă, cu un efectiv de peste 700.000 de oameni, de la înfrângerea în fața unei armate otomane ce număra 200.000 de turci. Acest război s-a încheiat inițial cu pacea de la San Stefano, unde românii nu au fost invitați, motiv de mâhnire pentru „salvatorii Rusiei”. Dar în ciuda acestui fapt, rușii s-au ținut de cuvânt și au garantat României independența, au trimis teritoriile Dobrogea și Delta Dunării în alcătuirea României, anexând, ce-i drept, Basarabia de Sud[3].

Următoarea colaborare româno-rusă avea să aibă loc în Primul Război Mondial. România s-a văzut atacată de pe două fronturi, de Austro-Ungaria și Germania din vest și de Imperiul Otoman și Bulgaria din sud. Singura alternativă a fost o alianță cu Imperiul Țarist. Aici se consumă binecunoscutul episod cu tezaurul românesc, care n-a fost nici astăzi restituit în totalitate românilor.[4] Ca urmare a revoluției bolșevice din 1917 se consumă și episodul retragerii trupelor rusești din război. România, rămasă singură pe frontul de est, s-a predat la scurt timp după aceea. Dar, ca urmare a înfrângerii Germaniei și aliaților săi, a reușit la 1 decembrie 1918 să se întregească în România Mare. A anexat inclusiv Basarabia, profund rusificată în perioada 1812- 1918 și care până la 1812 aparținuse, din secolul XV, cam de pe la Ștefan cel Mare, de Imperiul Otoman.

Începând cu perioada interbelică, ambițiile României ca putere regională sunt la capacitate maximă. Din pricina acestei supraaprecieri, România a ignorat URSS-ul, mai ales din cauza faptului că Moscova nu recunoștea teritoriul Basarabiei ca fiind românesc. Interesant este că liderii de la Kremlin au cerut Bucureștiului o rezolvare a diferendului pe problema Basarabiei în acea perioadă. Ei doreau ca în spațiul dintre Prut și Nistru să aibă loc un referendum prin care populația să fie întrebată dacă este de acord cu alipirea la România. Această propunere a fost refuzată de guvernul român, întrucât în Basarabia populația era foarte diversificată. Românii reprezentau într-adevăr la momentul 1920 minoritatea majoritară[5], dar sunt sceptic că aceștia ar fi strâns 50 % din voturi, chiar și în condițiile lipsei unui prag electoral. Dar poate că dacă s-ar fi strâns, am fi rezolvat o dată pentru totdeauna problema cu ”Basarabia – pământ românesc-”.

Au urmat apoi un alt război mondial, în care sovieticii au fost pe aici, au violat și ucis (ce nu spun manualele de istorie este că și noi am violat și ucis până la Stalingrad înaintea lor[6]), și o dominație a Moscovei față de România până când, la 24 mai 1958, Hrușciov a retras soldații armatei roșii de pe teritoriul nostru, din dorința de a-și reabilita imaginea după criza maghiară din ’56. Apoi a venit la conducerea României Nicolae Ceaușescu, a cărui politică externă era atât proamericană cât și profund antisovietică. Iar în anii ’90, temându-ne încă de Uniunea Sovietică, să căutăm adăpostul oferit de către NATO și UE, astfel încât în cazul unui atac rusesc, ne vor salva americanii. Atac ce nu a venit timp de 45 de ani în plin Război Rece și n-avea cum să se producă din moment ce Uniunea Sovietică, apoi Federația Rusă, se afla în recesiune.

În continuare românul simplu vede în Rusia un stat care cu siguranța ne va ataca dacă va avea ocazia. ”An empire of evil”, cum bine și propagandistic spunea fostul președinte american Ronald Reagan[7]. Însă puțini conaționali observă că Rusia și-a schimbat modul de operare pe scena internațională, spre deosebire de alte state. Aș da aici exemplul Poloniei[8], care a suferit mai mult din cauza rușilor decât România, dar care a trecut peste toate aceste lucruri și are o colaborare economică reușită cu aceștia. România însă continuă cu o atitudine sfidătoare la adresa Rusiei, în lupta sa pentru teritoriul Basarabiei și patrimoniul de mult pierdut. Cât timp ne încordăm mușchii în fața Rusiei, adică cele câteva zeci de MIG-uri de la 1960 toamna și cele două fregate de pe Marea Neagră luate la preț de dumping: „Ruginul Ferdinand” și „Rugina Maria”[9], Kremlinul mai închide din robinetul de la gaze.

Poate n-ați observat dar Rusia a trecut de la o putere de tip clasic, adică una militară, la una de tip soft power, bazată pe altceva decât gloanțe, rachete și tancuri. Chiar dacă Federația Rusă mai are „un pic” de capacitate militară, preferă să folosească alte metode de influență. Ei bine, celelalte țări din jur au observat. Pe lângă cazul menționat anterior, al Poloniei, putem da ca exemple și țările care ne erau partenere în proiectul falimentar Nabucco. Toate celelalte țări din Nabucco: Bulgaria, Serbia, Austria, Ungaria, au păstrat ca rezervă proiectul de colaborare cu rușii, în caz că Nabucco dă greș. Singurul stat care nu a avut această gândire flexibilă a fost România. Prin urmare, românii vor plăti mai scump factura la căldură din iarnă[10]. Pe mine m-ar încălzi mai mult o factură mai ieftină decât cele câteva tone de tezaur pe care l-am recupera de la ruși…

Să ne punem în locul rușilor pentru un moment: suntem o țară care deține un teritoriu cu o minoritate destul de puternică, iar țara-mamă a acelui teritoriu dorește să anexeze acel spațiu pentru ea. De asemenea, avem un tezaur care apaține acelui stat, dar fiindcă a fost aliat cu Hitler și a mers până la Stalingrad, nu avem cum să restituim acel patrimoniu înapoi. Privind obiectiv, România vrea de la Rusia exact ceea ce vrea Ungaria de la noi. Doar că în cazul nostru este vorba de două teritorii vecine și de o populație mult mai mare.

Consider că pretextul de a folosi motive istorice pentru a justifica temerile față de Rusia este unul eronat. Fiecare stat are propria lui viziune și ne va fi foarte greu dacă nu vom accepta Rusia ca stat cu care putem colabora la scară economică și politică, să găsim o soluție în privința teritoriului basarab și al tezaurului românesc.

O posibilă soluție pe care o găsește subsemnatul, pasionat în arta geopoliticii și a relațiilor internaționale, ar fi împărțirea Republicii Moldova de astăzi în două: ce este între Prut și Nistru să se alipească României, iar regiunea transnistreană să poată fi considerată regiune autonomă. Dar atunci riscăm să escaladăm problema minorității maghiare din așa-numitul „Ținut Secuiesc”.

Problema relației româno-ruse este una foarte dificilă, dar care prin colaborare, dialog, răbdare și încredere reciprocă poate fi rezolvată.


[1] Vezi articolul IV din Tratatul Nord Atlantic în care se spune că se luptă pentru suveranitatea și integritatea fiecărui stat în parte. Ori, România și Ungaria fiind aliate în cadrul NATO, ele nu prea mai pot să se atace una pe cealaltă fără să își arunce restul NATO ( SUA; Marea Britanie, Franța, etc) în cap. http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm [2] Sfânta Alianță, formată din Imperiul Habsburgic, cel Prusac și cel Țarist, a fost un sistem de securitate care a dominat Europa, după înfrângerea lui Napoleon, prin sistemul concertului: întâlniri între marile puteri continentale europene pentru a rezolva diferendele pe cale pașnică și prin consens. Acest sistem a fost abandonat după înfrângerea Rusiei de către o alianță franco-englezo-otomană în Războiul Crimeii (1853-1856).  În tot acest timp revoluțiile naționale din cadrul marilor imperii erau rezolvate prin intervențiile celor 3 mari puteri imperiale, cum a fost cazul intervențiilor țariste împotriva revoluției românești de la 1848, spre exemplu. [3] În ceea ce privește Tratatul de la San Stefano, am ales o sursă terță, nici românească, nici rusească, și anume Encyclopaedia Britannica http://www.britannica.com/EBchecked/topic/521651/Treaty-of-San-Stefano [4] Deși în prezent se fac eforturi pentru restituirea tezaurului român; la 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă în care s-a agreat constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea tezaurului, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.  http://jurnalul.ro/special-jurnalul/aurul-nostru-ultima-incercare-66671.html [5] Cifre reale ale demografiei Basarabiei din 1920 nu există/nu am găsit; există câteva documente oficiale după recensământul din 1930, prin care românii sunt 56%, dar trebuie luat în considerare migrarea românilor în perioada 1920-1930 către regiunile cu o puternică prezență străină, dar și exilarea acestor popoare în țările lor mamă. De asemenea, trebuie să ținem cont că votul era cenzitar, capitol la care poporul român, nu-I așa!?, a stat mereu prost. [6] Rolul lui Ion Antonescu în planificarea și implementarea politicilor antiseminte și anti-rome ale statului român în FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania, November 11 2004, Bucharest, Romania [7] Președinte al Statelor Unite între anii 1981-1989, celebru pentru măsurile sale economice ce-I poartă numele ”Reaganomics”, dar și pentru o puternică retorică anticomunistă http://www.youtube.com/watch?v=do0x-Egc6oA [8]Războiul polonezo-moscovit (1605-1618), Războiul polonezo-rus (1654-1667), Războiul sovieto-polonez (1919-1921), Invadarea Poloniei din Al Doilea Război Mondial, Masacrul de la Katyn, ocuparea stalinistă în Polonia, etc. [9] Expresia nu îmi aparține, dar autorul a preferat să rămâna anonim. [10] http://www.mediafax.ro/economic/analiza-esecul-proiectului-nabucco-dupa-12-ani-de-discutii-partenerii-raman-cu-experienta-11028197