de Ion Cosmovici, psiholog
Să începem cu începutul. Am făcut școala înainte de ’89, iar pe atunci mergeam cu părinţii în vizită la prieteni și uneori întâlneam… un student: ei bine, mi se părea un fel de vietate ciudată care ieșea doar în mod excepţional și pe furiș din cameră, mai mult ca să-și facă nevoile discret, moment în care discuţiile din sufragerie deveneau șoapte, pentru că personajul „era în sesiune”. Studentul părea un fel de zeu translucid ce reușea zilnic minunea perversă de a părea că învaţă 48 de ore în cele 24 ale unui muritor de rând (fără să socotim somnul și prezenţa monastică din bucătărie).
Apoi a venit Revoluţia, tocmai când intram la Liceul de Informatică, și am mers cu mic cu mare în Piaţa Universităţii. Acolo am cunoscut foarte bine o altă specie de studenţi, cei din Liga Studenţilor, cu plete, chimire, cu „gura mare” și mereu puși pe acţiune, aș spune chiar intervenţie. Mulţi dintre ei erau buni la școală și aveam impresia că spun: „Iată, am citit materia, ba chiar și mai mult, de aceea am dreptul să ridic vocea și să protestez împotriva lui (cutare, cutare)”.
Iată cele două imagini extreme pe care le aveam în minte la 18 ani, foarte neclare de fapt, și singura alegere pe care o puteam face cinstit era să merg să studiez filosofia, pentru că un singur lucru era clar – îmi plăceau filosofia, teologia, chestiile metafizice. Asta poate pentru că eram rocker (de la Metallica în sus) și nu cred că am fost singurul rocker cu apucături de filosof la 18 ani. Așa că am studiat filosofia, dar și teologia, împreună. Apoi am studiat știinţele politice, era ceva mai bine, dar nu era încă „asta”. În fine, am studiat psihologia, a treia facultate, și atunci lucrurile s-au echilibrat. Iată de ce spun acum de multe ori, dar fără să mă bazez doar pe exemplu meu, că „nu contează la ce facultate dai, pentru că a treia facultate e cea bună”. E cam deprimant să spui asta cuiva care intră în anul 1 plin de entuziasm, dar din păcate sau din fericire cred că asta e, în mare, realitatea pentru peste 50 la sută din cei care nu abandonează căutarea de sine. (Sigur, poate nu trebuie trei facultăţi întregi, se pot face 3 formări, asta e altă discuţie).
Am început cu imaginea celor două extreme așa cum au apărut ele la mine, pentru că mi se pare că sunt de fapt extremele pentru oricine dă la facultate. Ce e studenţia? Perioada în care extremele se înfruntă și se amestecă, ca într-o alchimie, pentru a da un individ care știe „pe ce buton să apese”. Fie că trebuie să facă o cercetare în fizică, un sondaj în sociologia minorităţilor sau o campanie de PR. „Butonul” înseamnă un amestec de știinţă și putinţă. Ştie „ce” și stie „cum”. Ştie și poate. Iar atunci când „știe”, dar și „poate”, după mine studentul poate da licenţa (care e, tocmai, dovada că studentul nu doar știe, dar și poate să facă el însuși o cercetare mai serioasă, să aducă ceva nou, să fie un „mini-mic” profesionist, dar adevărat). Apoi, e treaba lui să aleagă între cele două mari categorii de carieră – cei care „știu” și cei care „pot”, sau un procent personalizat din fiecare dintre cele două categorii.
Studenţia e deci perioada în care consumi extremele care apar în adolescenţă: nevoia de a cunoaște lumea și cea de a schimba lumea. Iar facultatea bună e cea în care ești ajutat să neutralizezi cele două extreme, să le amesteci în mod armonios pentru tine, în procentul care ţi se potrivește ţie. Facultatea ar trebui să fie proiecţia în plan social și economic a viselor tale de adolescent. Din păcate, foarte adesea este mai degrabă proiecţia disperării sau personalităţii obsesiv-compulsive a părinţilor sau a ignoranţei lor și a altora. Sunt curios, pentru că mă confrunt zilnic cu asta, dacă a făcut cineva un sondaj adresat persoanelor de 30 de ani care să spună acum (!) cât de mult și bine au fost ajutate să aleagă bine facultatea? (Indiferent că vorbim de părinţi, profesori de liceu, consilieri) Eu propun o cifră: „mai puţin de 15%” sau ceva în genul „peste 50% răspund în mică măsură”.
Indiferent cât de bine e aleasă facultatea, în mod normal profesorul e arbitrul care spune când s-a terminat partida. El trebuie să afle mixul între ce știe și ce poate ști studentul: Majoritatea profesorilor îşi pierd vremea punând întrebări care urmăresc să dezvăluie ce NU ştie elevul, în vreme ce adevărata artă a examinării constă în a afla CE ştie de fapt elevul sau CE POATE el să ştie (Einstein).
„Ce poate ști” studentul e miezul discuţiei despre studenţii de azi. Ce înseamnă generaţia Y, sau alte studii despre studenţii de azi? Aici nu vreau să îmi argumentez un punct de vedere oficial instituţional, e doar o părere de psiholog și a cuiva care a lucrat destul de mult cu tinerii, mai ales în zeci de proiecte cu studenţi, o perspectivă de trainer să zicem. Pentru mine totul s-a schimbat undeva în anul 2005 când am cumpărat și citit lucrarea Millenials Rising, despre faimoasa Generaţie Y, și din acel moment am știut cum să lucrez cu studenţii și, mai ales, i-am văzut într-o cu totul altă lumină.
Pe de o parte, studentul de azi nu doar că nu mai e anarhist faţă de instituţie, dar vine el singur cu propunerea de a ajuta conducerea și bunul mers al facultăţii, prin voluntariate sau proiecte, în echipe bine organizate. O situaţie foarte diferită de studenţii „rockeri pletoși cu GNR și Nirvana” complet individualiști din anii ’90. Asta e partea bună pe care oricine sunt sigur că o acceptă. Mai intervine problema concentrării asupra materiei. Aici e de remarcat că e o diferenţă între cineva care nu știe pur și simplu, care nu vrea și care nu poate. Prespunerea greșită a unora e că dacă studentul nu știe, înseamnă că nici nu poate. Dar poate că nu vrea! De ce? Păi, tocmai asta ar fi cu adevărat treaba profesorului, să afle de ce nu vrea studentul să înveţe. Şi cât poate realiza, concret, practic, pentru a începe apoi să știe. De ce trebuie să tocești direct, nu se poate să înveţi (să știi) făcând ceva concret, așa încât să nici nu îţi dai seama că ai ajuns să știi? Probabil că acesta e mesajul studenţilor care ar putea, dar nu vor să înveţe. Pentru că au impresia că își pierd timpul învăţând, alături de profesorul care își pierde timpul punând întrebări. Deși aceiași studenţi știu pur și simplu mii de chestii, dar… nu cele cerute la curs. Probabil că tocmai asta e treaba profesorilor, să reușească să facă ca alături de acele mii de chestii să încapă și materia lor. Cum se zice, unde sunt zece mai încape încă unul, nu? Când cineva știe pe de rost vreo 2000 de filme sau mii și mii de pagini despre viaţa unor sute de cântăreţi, poţi spune că acel om e incapabil să înveţe 3 cărţi de 200 de pagini?
Şi nu e vorba de economie de piaţă și de a pune egalul între licenţă și o diplomă pentru angajare. Și sunt de acord când un profesor de filosofie nu acceptă să pună cu totul domeniul lui sub semnul întrebării „Cu ce mă ajută la angajare?”. Dacă ai dat la filosofie, atunci nu te gândești din principiu la bani; e punctul de plecare al filosofiei, nu? Cred mai degrabă că studenţii de azi ne aduc aminte că facultatea e alegerea lor (sau dacă nu a fost își doresc să fie o alegere pentru binele lor), care îi ajută, cum ziceam, să echilibreze cele două extreme, a ști și a putea. E alegerea lor care le prelungește și le finalizează adolescenţa. Le e utilă, nu pentru angajare, ci pentru interviul pe care fiecare îl dă în faţa vieţii și pe care îl trece atunci când spune „Prezent” (Vezi Eckart Tolle). Prezent cu tot ce sunt, cu tot ce știu și tot ce pot, dar nu pe o insulă sau pe munte, ci prezent în orașul în care m-am născut, printre oamenii cu care am copilărit, prezent ca adult.
Deci studenţii de azi nu sunt depresivi sau incapabili de vreun efort și nu sunt nici brutal de pragmatici, sunt mai degrabă pozitivi, mult mai mult decât credem: în clipa în care le arăţi că ceea ce înveţi (știi) te ajută la a putea (să realizezi, nu doar economic, ci și în sensul de a face lumea mai bună – chiar și prin faptul că știi cum s-o explici) sunt capabili să devoreze la fel de multe cărţi ca toate filmele văzute în ultimii doi ani. Şi din experienţa mea, în momentul în care le place un subiect nici nu mai trebuie să le prezinţi cărţile principale, le găsesc singuri mai repede decât ai crede: vin la tine cu mai mult decât trebuie, cu cărţi sau idei listate și printate, tu trebuie doar să tai o parte din ce au găsit.
Ca să rezum: studenţia pentru mine e perioda în care îţi satisfaci nevoia de a cunoaște gratuit istorie, idei, explicaţii și cercetări totodată calmând nevoia de la 15 ani de a schimba lumea, o dorință mult prea romantică, pasională sau plină de iluzii. Practic, cele două sunt antidotul, una pentru alta: nevoia de a cunoaște neutralizează pasiunea de a acţiona, iar pasiunea de a acţiona dă putere cunoașterii.
Asta înseamnă că există un echilibru, o echipă posibilă formată din student și profesor: studentul de azi echilibrează un profesor care s-a instalat prea bine pe cărţile pe care doar el le știe, iar un profesor cu viziune și știinţă echilibrează entuziasmul unor studenţi de 18 ani prea repede puși pe fapte brute și concluzii pripite.
Şi mai înseamnă că o facultate de patru ani se poate să nu te ajute deloc, în sensul acestui echilbru de descoperit, pe când un curs de formare sau chiar șase luni de stat pe internet cu o strategie clară o pot face mai bine decât o facultate întreagă. Am văzut oameni care au descoperit tot ce aveau nevoie, și intelectual, și practic, pe Net.
Dar de acest lucru îţi dai seama în general după prima licenţă. Momentul în care devii capabil de alegeri în cunoștinţă de cauză (fie că e un master, altă facultate, un job). Până la urmă, a fi student e perioada la finalul căreia afli care sunt alegerile bune pentru echilibrul tău. Concluzia licenţei deschide spre o nouă cercetare, iar concluzia facultăţii deschide spre o nouă viaţă: îţi dai seama ce trebuie/trebuia, de fapt, să faci – cu puţin noroc, pentru restul vieţii.
Şi mai pe scurt: prima facultate e de fapt a doua parte a adolescenţei, iar a fi student înseamnă a închide parantezele deschise în mintea ta pe perioada liceului.
Din această concluzie rezultă cum se alege prima facultate: nu are legătură cu jobul ulterior, nici cu faptul că facultatea respectivă are cinci stele pe hârtie, are legătură cu calitatea grupului în care ești introdus și cu posibilitatea ca programele la care iei parte să îţi ofere cât mai multe contacte și cât mai multe informatii pentru a face pe viitor o alegere de sinteză în cunoștinţă de cauză.
O facultate nu este o alegere, este posibilitatea unei alegeri.