În partea I a acestui articol, vorbeam îndeosebi despre rolul generațiilor în orientarea pro-europeană și eurosceptică din Bulgaria. Voi trece acum la cazul Serbiei. Spre deosebire de Bulgaria, care a aderat la UE în 2007, după România, Serbia este în prezent doar candidat pentru aderarea la UE, din martie 2012. Conducerea țării a făcut, începând din 2009 până la obținerea acestui statut, eforturi foarte mari.
Încă din 1990, a devenit clar că „mărul discordiei”, Kosovo, va reprezenta problema capitală și elementul cheie în integrarea europeană a Serbiei. Atât Angela Merkel, cât și alți politicieni europeni s-au exprimat foarte clar în această privință: Serbia nu va intra în UE decât în momentul în care va rezolva această problemă, respectiva va renunța la revendicările teritoriale. Cu toate acestea, mulți dintre cetățeni nu sunt conștienți de acest aspect, sperând că pot dobândi atât vechiul leagăn cultural cât și cetățenia europeană. Cercetătorul Zoran Krstić este de părere că în momentul în care oamenii vor deveni conștienți de aceste aspecte este foarte probabil să apară un nou val eurosceptic.
Actualul președinte al Serbiei, Tomislav Nikolić, este un fost membru al partidului radical sârb. Cu toate acestea, el adoptă oficial o poziție pro-europeană, ceea ce nu îl împiedică totuși să afirme că Serbia se va despărți de Bruxelles în cazul în care aceasta va refuza să-i permită reintegrarea Kosovo în propriul teritoriu. O serie de intelectuali sârbi pun sub semnul întrebării credibilitatea șefului statului, considerând că atitudinea față de Kosovo a produs o alunecare spre dreapta.
Cum ar putea fi descrise aceste tendințe la nivel abstract? Irena Ristić oferă o perspectivă deosebit de interesantă asupra formării identității naționale în Serbia. Potrivit cercetătoarei, dificultățile întâmpinate de Serbia în procesul de integrare europeană își au originea în faptul că, din diferite motive, Serbia nu a reușit să-și construiască o identitate proprie, rămânând din acest motiv „an ‘unfinished state’ with a rather ‘undefined nation’”. Aceste constatări implică faptul că Europa are la bază state cu o identitate națională puternică, căreia i se alătură cea europeană. Astfel, cele două tipuri de identitate nu numai că nu se exclud, ci se completează reciproc. Faptul că profesorul austriac Peter Jordan definește UE ca un „club de state naționale” nu ar trebui deci să ne uimească.
Care sunt mai concret motivele pentru această scindare identitară? Pe de o parte, ca în cazul multor alte țări din Balcani, suzeranitatea otomană sub care s-a aflat teritoriul sârb timp de patru secole și-a lăsat amprenta. Pentru a se proteja de influența otomană, populația sârbă a dezvoltat legături foarte puternice în interiorul familiei – singura „instituție” asupra căreia mai deținea un oarecare control, întrucât instituțiile statale erau sub control străin. De asemenea, solidaritatea interetnică a dus la separarea clară de orice grup perceput ca un corp străin, acesta fiind îndeosebi cazul în relațiile cu minoritățile etnice.
De asemenea, Biserica Ortodoxă Sârbă este de părere că unitatea dintre Stat, Biserică și Națiune reprezintă cel mai sigur drum către modernizare – idei care nu corespund valorilor liberale europene. În timpul perioadei iugoslave, Serbia s-a orientat către Uniunea Sovietică; după ruptura lui Tito cu Stalin, ea s-a deschis către Vestul Europei și Statele Unite, fără însă a adopta o strategie capitalistă coerentă. Încă de pe atunci, Serbia era „the country sitting on the fence”.
Prin urmare, există în spațiul public două discursuri identitare care se exclud reciproc. Pe de o parte, Serbia se vede ca țară aparținând spațiului cultural european, caracterizată prin valori liberale, o puternică identificare cu spațiul urban și o atitudine preponderent individualistă. Reversul acestei imagini ar fi cea a unei Serbii care face parte din Europa din punct de vedere geografic, fără însă a împărtăși valorile și convingerile acesteia. Este vorba în acest caz de o identitate puternic influențată de Rusia în calitate de aliat slav și ortodox, în care colectivitatea se află în prim-plan, în detrimentul individului. Aceste diferențe de opinie și discursuri sunt prezente în multe țări europene; ceea ce face cazul Serbiei unic este imposibilitatea de a ajunge la un compromis, dat fiind că aceste convingeri sunt diametral opuse. Aceasta duce la formarea unor identități paralele și chiar a unor instituții separate în interiorul aceleiași societăți.
Cum se manifestă aceste aspecte în plan concret? Mirjana Frančesko, Jasmina Kodzopeljić și Vladimir Mihić propun un sondaj despre identitatea europeană în Serbia și Muntenegru, în care analizează componenta psihologică și repercursiunile socio-demografice ale acesteia. O concluzie importantă este faptul că educația reprezintă factorul cel mai important în formarea identității europene. Sondajul introduce termenul de multi-layered identity referitor la identitățile complementare cum sunt cea națională și europeană. Krstić folosește și el referințe spațiale în descrierea tipurilor de identitate: concentric circles, overlapping identities, marble cake sunt exemplele de bază.
Categoriile pe care le mai introduce sondajul sunt national exclusivity și undifferentiated social identity. Din numărul total de 2736 de intervievați în Serbia și Muntenegru, 44.01% prezintă o identitate socială nediferențiată, 32.75% o identitate de tip multi-layered, iar 23.24% se pronunță în favoarea exclusivității naționale. Identitatea nediferențiată coincide dintr-un anumit punct de vedere cu concluziile Irenei Ristić, prezentate mai sus. Din categoria a doua fac parte mulți oameni din generația care a cunoscut atât Iugoslavia, cât și regimul de după destrămarea acesteia – este foarte probabil ca acest aspect să fie cauza pentru toleranța și deschiderea către Europa. 67.9% dintre persoanele de orientare pro-europeană, respectiv cu identitate multi-layered, au absolvit o facultate, în timp ce 32.1% au urmat doar cursurile unei școli generale. Aceste date confirmă importanța educației în orientarea față de Europa și UE.
După acest mic excurs empiric, să ne întoarcem, în final, la importanța identității culturale pentru procesul de integrare europeană. Aspectul identitar est vital atât în cazul Serbiei, care continuă să facă eforturi pentru aderare, cât și în cel al Bulgariei, care este unul dintre membrii mai noi și nu se află încă pe deplin „în Europa”. Această componentă a apartenenței nu trebuie neglijată, întrucât altfel există riscul ca UE să fie percepută doar ca un organism politico-economic, cu care cetățenii nu se identifică. Cea mai potrivită încheiere este, în opinia mea, următoarea afirmație făcută de Zoran Krstić:
„…marriage based on self-interest – regardless how long-lasting, conflict-fee [sic!], or beneficial it may be – becomes a real community only when emotions are there. This emotion (affection, love) is something that would bring further legitimacy to the project called ‘United Europe’.”
Bibliografie
Frančesko, Mirjana/ Kodzopeljić, Jasmina/ Mihić, Vladimir (2005): European Identity in Serbia and Montenegro. În: Psihologija, Vol. 38 (2), S. 1-15.
Jordan, Peter (2004): EU-Erweiterung und europaische Identitat. În: Mitteilungen der Österreichischen Geographischen Gesellschaft, Bd. 146, S. 43-60.
Krstić, Zoran (2011): National vs. European Identity of Serbs. În: Serbia’s Public on Security, N°20, Mai- August 2011.
Ristić, Irena (2007): Serbian Identity and the Concept of Europeanness. În: Panoeconomicus (2), S. 185-195.
http://balkans.courriers.info/article18897.html
http://www.dw.de/dw/article/0,,15966158,00.html
http://www.dw.de/dw/article/0,,15976345,00.html