România la începuturile postcomunismului: direcții de politică externă

Parcursul internațional al României între anii 1990 și 1996 poate fi rezumat prin a spune că: era pe vremea când românii își decideau din nou istoria.

În istorie, numerele își pierd valoarea cantitativă când sunt alăturate unităților temporale sau capătă noi valențe. Astfel, 100 de ani pot fi echivalenți cu acalmia unei săptămâni, iar o zi poate fi extinsă la tumultul unei decade. Deci fie că e 5, 21, 63 sau orice alt număr care fascinează un matematician prin simpla sa condiție, în ochii istoricului capătă valoare doar prin evenimentele pe care le reunește sau le delimitează. În cazul de față, sub lupa analizei va fi cifra 7, ca delimitând perioada 1990-1996 din istoria României. 7 ani pornind de la momentul 1989-1990 când poporul român a primit șansa de a fi propriul creator.

De atunci și până în prezent, după cum observa antropologul Vintilă Mihăilescu, în deschiderea Conferinței Științifice Anuale a Școlii Doctorale de la Facultatea de Istorie, România se declară drept stat postcomunist mai mult decât se prezintă ca postsocialist. Ce-i drept, ambele categorii îi sunt aplicabile, una redând mai mult perspectiva ideologică și cealaltă făcând referire la sistemul social. Însă această opțiune este nu doar interesantă, ci și definitorie pentru parcursul său ulterior. Momentul de zguduire, când se produce schimbarea statutului de la o țară cu un regim comunist la stat postcomunist este decembrie 1989. Evenimentele care s-au petrecut atunci în România – contestarea liderului, manifestațiile, fuga și apoi condamnarea și asasinarea soților Ceaușescu – sunt cele care au produs ruptura în istoria recentă a României. Tocmai de aici și interesul încă susținut pentru cercetarea modului în care a căzut regimul Ceaușescu. Nemaivorbind despre polemicile pe seama a ceea ce s-a întâmplat de fapt în acele zile și despre constituirea celor două dezbateri deja cunoscute: revoluție versus lovitură de stat; mișcare de solidarizare la nivel intern versus acțiune a serviciilor secrete străine.

România se află în anul 1990 într-un moment în care opțiunile sale sunt multiple. Revigorarea imaginii sale și a relațiilor diplomatice este un imperativ al perioadei, tocmai prin (re)stabilirea contactelor cu Occidentul conturându-se și principalele sale opțiuni. România – și ne referim aici cu precădere la viziunea poporului român – avea acum șansa de a se apropia de idealul democratic al statelor vestice.

Înainte de a trece la analiza liniei politicii externe din perioada 1990-1996, vom stabili și coordonatele acesteia în timpul guvernării provizorii: decembrie 1989 – iunie 1990.  Principiile care au dominat această perioadă au fost făcute publice în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale[1] încă din 22 decembrie. La nivel general se vorbește despre o politică externă (la fel ca în cazul celei interne) subordonată „nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectului deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă”[2]. Apoi direcția este particularizată astfel încât „întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe  Unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.”[3]

Se pornește de la principii universale și democratice, dar când se ajunge la angajamentele internaționale ale statului, se remarcă preeminența Tratatului de la Varșovia. „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic!” ar fi spus cârcotaș Caragiale. De fapt, perioada este una confuză pentru autoritățile de la București. Dincolo de entuziasmul începutului, lipsește clarviziunea. Deciziile care se impun acum sunt numeroase și variate, astfel că multe lucruri se fac din mers. Nu poate fi nicidecum vorba despre o strategie clar definită, dat fiind faptul că România se află încă în perioada în care își definește opțiunile de politică externă. Cât despre menținerea angajamentului față de Tratatul de la Varșovia, poate fi avută în vedere și varianta în care se încerca prevenirea unei intervenții din partea URSS, în condițiile în care România era un stat ce nu s-ar fi putut opune forțelor militare sovietice și nu dorea un conflict cu Moscova.

Acum sunt stabilite sau reluate relațiile diplomatice cu principalele entități statale și organizaționale: România stabilește relații promițătoate cu CEE și parafează chiar un acord de comerț și cooperare economică. În martie 1990 este făcut încă un pas în normalizarea relațiilor cu Occidentul, în momentul în care este depusă cererea de aderare la Consiliul Europei. Este vorba despre încercări spre ceea ce ministrul de externe de atunci, Sergiu Celac, numește „deschidere activă, în principal spre Europa”[4].

Dacă înainte de momentul decembrie 1989, România își raporta politica externă la doi poli – URSS și SUA -, în perioada postcomunistă  tot două sunt direcțiile către care își îndreaptă eforturile – UE și NATO, diferența majoră fiind că acestea nu mai reprezintă două entități cu viziuni și obiective antagonice. Ambele fac parte din tabăra democrației, pe care o au drept principiu esențial al existenței lor. Obiectivul de politică externă a României după 1990 va fi reprezentat de deschiderea către Occident. În această perioadă, România se găsește între două zone de instabilitate: zona Balcanilor și spațiul ex-sovietic, de unde reiese și un prim motiv pentru aderarea la NATO si la UE.

Cu toate acestea, nu trebuie să rămână neremarcată tendința României, manifestată cel puțin până la sfârșitul anului 1991, de a nu își defini clar opțiunile, înclinând spre un comportament ce poate fi asemuit celui de bandwagoning[5]. Cel mai clar argument în acest sens este semnarea, la data de 5 aprilie 1991, a Tratatului  de cooperare, bună vecinătate și prietenie între România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste[6]. Într-o perioadă în care statul român își afirma tot mai susținut dorința de întoarcere către Occident, se dovedește că nu își permite a pierde din vedere buna relaționare cu URSS, chiar dacă tratatul a fost unul care a avut numeroase contestări pe teme precum nediscutarea litigiilor româno-sovietice (Basarabia, de exemplu) sau includerea în textul său a clauzei finlandizării. Numită și „acord de securitate negativă”, clauza finlandizării nu permitea încheierea de alianțe ostile celeilalte părți, în cazul de față România având nevoie de aprobarea Moscovei pentru a-și manifesta dreptul de a deveni membră a unei alianțe.

Cei șapte ani studiați pot fi împărțiți, din perspectiva politicii externe, în două categorii. Din anul 1990 și până în 1992, inclusiv, este o perioadă de reorientare, în care demersurile României transmit confuzie și nu posedă hotărârea care să dovedească faptul că strategia de politică externă era deja cristalizată.

Cea de-a doua perioadă comprimă următorii 4 ani: 1993-1996. Acum se observă asumarea integrării europene și euro-atlantice drept obiective al politicii externe: în 1993 este semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană[7], intrat în vigoare în februarie 1995, pentru ca în vara aceluiași an, în iunie, România să depună cererea de aderare. Acum apar și primele rezultate în relația cu NATO, în 1994 România fiind prima țară care va semna Documentul-Cadru  al Parteneriatului pentru Pace.

Dacă în 1990, opțiunea României pentru diplomația multilaterală de inspirație vestică nu era una clară, la finalul anului 1996 deschiderea către Occident devine un obiectiv asumat și e însoțită de demersuri care să o susțină.