Am citit Romanul adolescentului miop demult, pe vremea când credeam că liceul e un loc urât, cu oameni răi, mâncători de copii, cu teorie multă şi evaluări grele. Eram prea mică pentru a înţelege filozofia de viaţă a tânărului Eliade, prin urmare nu-mi aduc aminte în detaliu cum arăta lumea de-atunci prin ochii săi. Mi-am amintit însă că şi Eliade a dat cândva un examen de Bacalaureat. Chiar primul, introdus de Constantin I. Angelescu[1] în 1925. Având ca deviză Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!, Angelescu urmărea modernizarea învăţământului din România.
Au trecut de-atunci 88 de ani. Eliade a rămas. Şcoala românească rezistă. Pe Angelescu nu pare că-l cunosc mulţi, altfel ar fi fost blamat la fiecare început de iulie. Bacalaureatul însă a trecut printr-o serie de schimbări care l-au îndepărtat de scopurile iniţiale.
Ne-a înspăimântat mult noul Bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la Bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi.
Eliade avea motive să fie înspăimântat, generaţia sa trecea practic printr-o selecţie, se urmărea promovarea elitelor. Lucrurile sunt mai simple în cazul generației mele. Promovarea examenului ar putea fi dificilă pentru cei care nu se străduiesc, care se consolează cu ideea că, fie că-l iei, fie că nu, semințele au același gust. Dar dacă în liceu ai crezut şi în alte lucruri decât în faptul că lui Eminescu i-ar sta mai bine cu mustaţă în poza din dreptul Luceafărului, dacă ai fost atent la ore, măcar în ultimul an, şi nu ai trecut pe la liceu doar ca să-ţi aduci scutirile, atunci ai o şansă. Chiar una mare.
Bacalaureatul, primul examen important din viața unui adolescent, este supus an de an unei dezbateri naționale, statisticilor, îngrijorării exprimate încă înainte de începerea lui. De aici și panica excesivă care-i cuprinde pe unii elevi în apropierea examenelor și disperarea părinților de a încerca să le asigure copiilor lor viitorul, prin orice mijloace.
Fănică e terorizat de marele examen. Nu-şi îngăduie nici un plan pentru viitor.
Noi ne-am făcut planuri. Nu ne puteam imagina că vom eşua. Nu trebuia să ne imaginăm. Pentru că eram conştienţi de faptul că putem. Că nu e un capăt de lume. Nu am fost terorizaţi, pentru că noi ştiam ce ne aşteaptă: 3 probe orale, cu profesorii de la clasă, probe care nu au nicio pondere în media finală, şi 3 probe scrise, din materiile pe care le-am studiat cel mai mult în anii de liceu. Restul e… istorie!
Robert vrea să ajungă actor pe scena Teatrului Naţional şi profesor universitar de literatuă franceză.
Cred că mulţi am văzut în examenul de Bacalaureat un soi de obstacol în calea realizării noastre profesionale, în calea visurilor, a aspiraţiilor, a dorinţelor. De fapt, examenul acesta e doar o altă scuză din seria de scuze pe care le invocăm pentru tot ceea ce ne temem că nu putem face. De aceea, mulţi dintre elevii de clasa a XII-a consideră ultimul an de liceu o corvoadă. Nu mai au timp de plimbări, de citit şi altceva în afară de teoria pentru Bac, de mers la film sau de căţărat pe munte. Pentru că se aglomerează. Pentru că au impresia că timpul îi programează pe ei şi nu invers. Pentru că toată relaxarea din ultimii trei ani se întoarce cumva împotriva lor.
Chef de Bacalaureat, aşa cum proiectasem de atâţia ani, nu vom putea face. Nu vor promova decât prea puţini în sesiunea de vară. Mulţi suntem siguri de corigenţă. Vom da Bacalaureatul în toamnă.
Chef de Bacalaureat nici eu nu am făcut. Nu am simţit nevoia, deşi, recunosc, faptul că am fost felicitată de atâţia oameni, pentru prima dată în viaţa mea, m-a făcut să mă simt bine, mândră, fericită. În rest, observ la Eliade un lucru care ne doare pe mulţi: acceptarea. Ideea că aşa a fost să fie. Nu îl deranjează pe Eliade faptul că va trebui să-şi ocupe timpul învăţând, și nu oricând, ci vara, anotimpul libertăţii şi nopţilor albe. Nici urmă de împotrivire, de frustrări, de nemulţumiri faţă de profesorii cei răi, de rugăminţi şi indignări, manifestări tot mai frecvente în prezent. Poate e mai simplu să iei lucrurile aşa cum sunt.
Mi-am spus că la Bacalaureat se va cerceta cultura generală, iar nu amănuntele pe care oricine le poate memora din cărţi.
Greşit, Eliade, prietene. Şi eu am crezut la fel ca tine. Şi poate că ne-am înşelat amândoi. Bacalaureatul este numit, fără temei, examen al maturităţii. Pentru că nu îţi cere nimeni să fii matur în gândire sau în explicaţii, ci doar să respecţi un barem. Nu trebuie să ştii multe lucruri, să fii creativ, să compari sau să analizezi situaţii. La română, originalitatea poate fi interpretativă, iar apoi penalizată. Bacul la istorie presupune, printre altele, selectarea unor cuvinte din documente, cerinţă care, din punctul meu de vedere, valorează, pe nedrept, prea multe puncte. Nu e un examen care să demonstreze cunoştinţele acumulate în liceu, pentru simplul fapt că mulţi memorează aceleaşi cărţi de comentarii, aceleaşi eseuri atent concepute de alţii. Faptul că examenul de Bacalaureat punctează în ultimii ani mai mult tehnica de învățare mot a mot decât cunoștințele asimilate prin înțelegere poate fi salvator pentru unii, dar foarte constrângător pentru alţii.
Am aşteptat să se apropie ziua oralului fără nicio emoţie. Îmi priveam tovarăşii. Tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii.
La oral, cred că şi eu mi-am torturat ochelarii. În afară de asta, eram în regulă toţi. Schimbam păreri, glumeam, voiam doar să terminăm mai repede. Până la urmă, ce ne-ar fi putut speria? Că am fi putut să fim punctaţi cu ,,Avansat’’ în loc de ,,Experimentat’’? Orgoliile rănite se vindecă repede la 18 ani.
Am început cu limba şi literatura română. – Poţi să-mi spui evoluţia sufixelor? – Ştii exemple din lexicul bizantin? M-a întrebat din istoricii ardeleni, fără să bănuiască acele nopţi parfumate când citeam pe Şincai şi fără să ştie că descoperisem de curând la un anticar Istoria filologiei române a lui Şeineanu.
Eu am fost întrebată ce calităţi ar trebui să aibă un bun povestitor. Se explică, deci, de ce ei tremurau şi noi nu. Iar dacă ar trebui să învăţăm un singur lucru din experienţa lui Eliade, atunci acela e că pasiunea pentru cunoaştere e salvatoare. A şti. A căuta răspunsuri la întrebările care ne macină. În fond, e ceea ce ne diferenţiază de animale.
Pe lângă limba română, Eliade a susţinut probe orale la istorie, geografie, fizică şi chimie, franceză, biologie. La geografie a luat patru. La biologie cinci. Noi am avut, pe lângă română, engleză şi calculator. Practic ceea ce ne-a înconjurat de la naştere.
Şi cinciul e bun. Am făcut, pe un colţ de zid, media. Îmi dă, în orice caz, şase. Sunt aproape sigur trecut. Şi nu simt nicio bucurie. În roman, dacă îl voi scrie vreodată, voi culege toate stupidităţile, toată absurditatea Bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi. Eu n-am văzut selecţia despre care ni se vorbeşte.
Şi nici eu. Am avut ocazia să îmi dau seama de asta. Riscând să fiu oaia neagră a generaţiei mele, recunosc că într-un final i-am văzut bucurându-se pe toţi: şi excepţionalii, şi mediocrii, chiar şi proştii. Vom face parte din aceeaşi lume, nevoiţi să ne acceptăm, şi cei agramaţi, şi cei pasionaţi, şi cei ignoranţi, şi cei ambiţioşi. Iar într-o societate tot mai axată pe comunicarea interumană, va trebui să găsim un mod prin care să ne înţelegem unii cu alţii. Toţi vom da din coate, în încercarea de a ne găsi locul în lumea asta. Pentru că toţi avem în sertar o hârtie frumos decupată, pe care scrie Diplomă de Bacalaureat.
Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mă doare că n-a trecut şi Marcu. De-acum, nu-mi va mai fi prieten. Pe noi ne leagă creierele, nu sufletele.
Nu au trecut nici Fănică, nici Robert. A trecut Mircea Eliade. Care există azi, după 88 de ani, nu pentru că a promovat un examen important, ci pentru că a continuat apoi să-şi lărgească orizontul cunoaşterii. Filozof, scriitor, istoric al religiilor, profesor. Sunt curioasă, pe noi, cei de azi, ce ne leagă? Şi, mai ales, peste 88 de ani câţi îşi vor aduce aminte de noi?
[1] ministru al Instrucţiunii Publice în guvernele I.C. Brătianu şi I.Duca