Mă uitam la părinţi şi mă minunam cum reuşeau ei să-şi planifice activităţile, cum îşi chiverniseau orice bănuţ ca să-şi achite obligaţiile faţă de stat şi în plus să ne crească şi pe noi în condiţii cât de cât decente. Întotdeauna găseau soluţii pentru rezolvarea problemelor financiare. Mama era foarte talentată în privinţa lucrului de mână. Cosea cămăşi bărbăteşti cu motive naţionale, ii pentru femei şi pentru fecioare. Ţesea pânzeturi din in şi bumbac, prosoape şi marame din borangic cu fire de mătase; zestre de nuntă pentru ginerică, pentru cumnatul de mână (astăzi cavalerul de onoare), socrii şi alte rudenii din partea mirelui şi miresei. Nimeni nu concepea ca viitoarea mireasă să nu aibă o lada cu zestre, care cuprindea, pe lângă darurile de nuntă pe care le-am amintit, şi covoare ţesute din lână cu diferite modele, perne cu diverse broderii, cergă ţesută din cânepă pe care noua familie întindea grâul treierat din noua recoltă.
Mama devenise un fel de „maestră” în ţesutul covoarelor, recunoscută atât în comuna natală, cât şi în satele vecine. Deseori ţărăncile veneau la ea cu câte un model foarte complicat, rugând-o să le ţeasă covorul respectiv, pentru că viitoarea soacră îl vrea cu orice preţ ca zestre. Şi toate astea mai trebuiau şi urgent. Parcă le aud şi acum adresându-se mamei:
– Dadă Baluta, te rog salvează-mă. Ţesem covorul ăsta, pe care cuscra mea îl vrea neapărat ca zestre de la fata mea. Dacă nu îl dau mă tem că se strică nunta.
– De daică, ştiu eu ce să-ţi zic, modelul este tare îmbârligat. Este frumos, n-am ce zice, n-are gusturi proaste cuscra ta. N-am mai întâlnit aşa model până acum. Nu promit nimic, lasă-l aici, doar Maica Domnului să mă lumineze şi atunci poate îl voi ţese. Dacă reuşesc, îţi trimit eu vorbă.
Mama lua covorul, făcea urzeala firelor, instala războiul de ţesut şi îşi aranja sculele de lână pe culori. Seara la culcare acoperea covorul cu o pânză şi-l punea sub pernă. Înainte să adoarmă îşi făcea o rugăciune:
– Sfântă Fecioară, ajută-mă, vezi că veni la mine femeia asta, Gica. Îmi adusă covorul ăsta cu model cam greu. Vrea şi ea să-şi mărite fata şi cuscra ei o forţează să-i dea zestre covorul ăsta. Eu îi spusă-i Maică, că fără ajutorul Tău, nu pot să-l desluşesc. Luminează-mă Maică Sfântă, să-l pot ţese, să-şi mărite şi ea fata, că alfel se strică nunta.
Priveam chipul mamei în timp ce se ruga şi mi se părea că sta faţă în faţă cu Măicuţa Domnului. Îşi făcea semnul Sfintei Cruci şi apoi se culca. Mă cuibăream la pieptul ei, precum puiul de cangur în marsupiu, cu mânuţa şi un picioruş la sânul ei (aşa se făcea, că majoritatea cămăşilor ei erau despicate). Deseori, în timpul somnului, mama visa cum trebuia să ţeasă modelul cel nou. Se scula imediat din pat, apoi mă trezea şoptindu-mi la ureche:
– Puiul mamii, scoală de mă ajută, că am visat modelul şi acum ştiu să-l ţes! Tu trebuie să-mi faci țeava.
Asta însemna că eu trebuia să înşir aţa pe nişte mosoraşe făcute din trestie, pe diferite culori, conform florilor de pe covor. Aceste țevi mama le introducea într-o suveică, cu care ţesea cam 50 cm de covor, cât cuprindea modelul care apoi se repeta. Nu pot descrie ce bucuroasă eram când mama mă trezea s-o ajut. Mânuţele mele înşirau aţa pe țevi învârtindu-se frenetic ca o morişcă, urmărind atent ca mama să aibă la timp țeava cu culoarea respectivă, să nu fie nevoită să se oprească din lucru. După ce termina, mama îşi făcea semnul Sfintei Cruci, mulţumea Maicii Domnului pentru ajutor, apoi ne culcam până în zorii zilei, pline de bucuria izbânzii.
Dimineaţa, mergeam fuga la tata:
– Tata! Să ştii că mama şi cu mine am ţesut modelul cel nou al covorului.
– Măi, măi, ce fete vrednice şi deştepte am eu în casa asta.
În familiile de ţărani, copiii aveau sarcini bine definite şi fiecare, în raport cu vârsta, participa la bunul mers al treburilor gospodăreşti pe perioada când parinţii se aflau la munca câmpului.
Fratele meu, Marcu (12), care era cel mai mare, răspundea de udatul grădinii de zarzavat. Sora mea Maria, la cei 9 ani ai ei, răspundea de aspectul curţii, care trebuia zilnic măturată de gunoaie. Eu, cea mai mică fiind, la 6 ani, aveam ca sarcină să pun în tăviţele puişorilor şi răţuştelor abia ieşiti din găoacele ouălor mălai amestecat cu urzici tocate mărunt şi să le schimb apa din diferite vase.
Într-una din zile, mama, înainte de a pleca la câmp, mi-a spus:
– Lenuţa, ai mare grijă astăzi de răţuşte. Să nu le pui apă multă în vase, pentru că puful lor se udă repede. Răţuştele răcesc, se pot îneca şi mor.
– Da mămică, am răspuns eu cu o oarecare convingere.
Eram ahtiată dupa joaca pe uliţă cu copiii de vârsta mea. Când intram în joacă, uitam cu desăvârşire de toate obligaţiile ce le aveam de îndeplinit. Unul din jocurile mele preferate era‚ „jocul cu gula”. Gula era un fel de minge confecţionată din păr de bou, pe care fie tata, fie fratele meu îl aduna atunci când ţeselau boii dimineaţa în grajd. Părul respectiv se mototolea în palmă, se uda cu puţină apă şi i se dădea forma unei mingii. Pe măsură ce se aduna mai mult păr de bou şi se adăuga peste cel anterior, gula creştea în volum. Cu un băţ noi loveam gula pe care o asvârleam în aer şi dacă aveam îndemânare, ea trebuia dirijată în aşa fel ca să cadă într-o bircă. Ce era birca? Era o gropiţă mai lată şi puţin adâncă, iar cel care reuşea să dirijeze gula în bircă era victorios, devenind liderul grupului. Mă fascina jocul, doream cu orice preţ să obţin şi eu punctajul maxim. Bineînţeles că de fiecare dată pierdeam, fiind mică faţă de înălţimea celorlalţi copii.
Înainte de a pleca la joacă, am pus mălai răţuştelor pe tăviţe şi apă într-un vas destul de mărişor, pe care l-am umplut ca să scap de grijă, să nu rămână răţuştele fără apă. Primăvara acelui an a fost tare capricioasă, era destul de rece, în special spre seară. Nici nu ştiu cum a trecut timpul, am uitat cu desăvârşire de răţuşte. Spre seară m-a răzbit foamea şi m-am îndreptat spre casă. În poarta era Maria, sora mea, disperată:
– Ai uitat de răţuşte, le-ai pus apă multă şi s-au înecat, au murit. Ce-o să zică mama?
De abia atunci am conştientizat gravitatea faptei mele şi am început să plâng, luând fiecare răţuşcă muribundă la pieptul meu. Le puneam în sân să le încălzesc, mă rugam cu lacrimi de ele să se trezească, spunându-le cu suspinuri:
– Hai, te rog, mai „fifi”, adică să mai măcăie aşa cum obişnuiau ele ca un fifăit în mintea mea.
Din păcate, niciuna nu mi-a răspuns cu niciun fifăit, plecaseră cu duhul lor pe alt tărâm. Când mama s-a întors de la câmp, sora şi fratele meu i-au ieşit în întampinare:
– Mamă, fata (adică eu) a înecat răţuştele, le-a pus prea multă apă.
Mama era hipertensivă şi când avea vreo supărare mare i se roşeau sprâncenele şi de cele mai multe ori leşina şi cădea jos. Am alergat la ea cu corpul tremurând. Am cuprins-o cu braţele mele mici, atât cât am putut, strigând cu disperare:
– Mămica mea, ţi s-au roşit sprâncenele, te rog din suflet nu leşina. Bate-mă, mămică te rog, bate-mă cât poţi matale de tare, sunt vinovată, bate-mă mămicuţă, dar te rog, nu leşina.
Strigătele mele erau convulsive, o strângeam pe mama cu toată puterea mea şi îi udam fusta din pânză cu lacrimi. Pe capul meu simţeam cum picurau şi lacrimile mamei. Aş fi fost cea mai fericită fiinţă în clipa aceea să iau bătaia pe care o meritam.
Îmi ştergeam lacrimile cu mâinile mamei devenite moi şi le sărutam continuu. Sărmana mama n-a putut să-mi dea nici măcar o palmă. A spus doar atât:
– Hei, acum o să rămâneţi fără bucăţi de carne la iarnă.
Vestea necazului mamei cu moartea răţuştelor s-a răspândit pe toată uliţa. Fiecare vecină i-a dăruit câteva răţuşte şi astfel mama avea în curte aproape tot atâtea câte muriseră din cauza neglijenţei mele.
În vremurile acelea exista o solidaritate umană deosebită, o frăţie între oameni. Vecinii nu rămâneau indiferenţi la necazul celuilalt şi săreau imediat să ajute.
Sărăcia, dramele războiului, râia, păduchii n-au lăsat urme foarte adânci în sufletul meu. Am fost foarte iubită de toţi din familie şi mă ocroteau care mai de care. Iubirea primită în copilărie a fost un tonic puternic care m-a ajutat să fac faţă cu optimsim greutăţilor (nu puţine) apărute pe parcursul vieţii.
—
Puteți citi prima parte aici.
sursa foto: arhiva personală a Ilenei Pop. Fotografia a fost făcută la întoarcerea tatălui din război, în 1944. În ea apar Ileana la vârsta de 5 ani, părinții săi, fratele și sora.
—
Sunt profesoară pensionară. Am predat Biologia în diferite licee din Constanța. La cei 74 de ani, mi-e tare dor de anii copilăriei mele, de barza mea iubită, de tata, sergentul care a luptat în cel de-Al Doilea Razboi Mondial, de mama, maiestra în țesutul covoarelor. Toți au plecat cu duhurile în lumea plină de dor. Copil naiv, cu ochii sfredelitori, am surprins momente unice, le-am trăit fără să conștientizez importanța lor. Acum la vârsta senectuții, doresc să le împărtășesc și altora. Mi-ar părea rău ca aceste amintiri să dispară așa cum uneori dispar și visele la trezirea bruscă în zorii dimineții. Aș dori ca fiicele, nepoții mei și generația tânără de astăzi să știe că au fost și vremuri triste, când n-am avut o papușă „Barbie”, ci păpuși din cârpe. Pantofii mei erau cipicii împletiți din lână de mâinile harnice ale mamei. Să știe că s-a vărsat mult sânge nevinovat pentru apărarea țării.
Ileana Pop
—
Mulțumim Anei Maria Ciobanu pentru că ne-ai dăruit minunata poveste – O poveste meșterită cu multa caldură la Atelierul de Scriitură Personală de la Fundația Calea Victoriei.