Un călător italian pe pământ românesc

În ultima vreme am citit mai multe mărturii şi pasaje despre pământul românesc extrase din diferite cărţi şi notiţe ale călătorilor care s-au perindat prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania între secolele XVII-XIX.

Un prim lucru care m-a impresionat a fost lauda pe care aceşti călători o aduc peisajelor şi bogăţiilor pământurilor noastre, deşi toţi spun că pământul nu este cultivat cum trebuie. Un alt lucru care apare în scrierile celor mai mulţi dintre călători este descendenţa neamului românesc din daci şi romani, recunoscându-se astfel latinitatea românilor. De altfel, mulţi  călători, dar mai cu seamă cei italieni, sunt uimiţi de similaritatea limbii româneşti cu limba italiană chiar dacă limba românească, spun ei, este o amestecătură de cuvinte latineşti, italieneşti, turceşti şi slave.

Nici moravurile şi obiceiurile oamenilor nu au rămas nenotate de către călători. Ospitalitatea românească este foarte lăudată, căci de cele mai multe ori aceşti călători ajungeau să fie primiţi ori de către domn, ori de vreun boier de rang înalt. Dar totuşi, se mai vorbeşte şi despre lenea şi obrăznicia unora dintre locuitorii acestor pământuri cărora nu le plac muncile şi preferă să stea „cu burta la soare” cât este ziua de lungă. Superstiţiile sunt şi ele un element care i-au fascinat pe călători, alături de tradiţiile neamului românesc care erau (şi sunt) extrem de variate şi de complexe.

Poate cea mai importantă mărturie despre Ţara Românească şi Moldova din acea perioadă aparţine italianului Domenico Sestini (1750 – 1832), arheolog şi numismat, care a făcut mai multe călătorii la Constantinopol, prin Europa de Sud-Est, dar şi prin Orientul Apropiat şi Mijlociu. Trecând în drumul său şi prin cele două ţări româneşti, acesta a lăsat mărturii despre istoria, economi și aşezarea lor geografică, despre râurile ce le străbat și Munţii Carpaţi, dar şi despre oameni şi cum au fost ei influenţaţi de suzeranitatea maghiară, poloneză, rusească şi turcească sub care Ţara Românească şi Moldova au fost atâta timp.

Viaggio in Valachia e Moldavia con osservazioni storiche, naturali e politiche a apărut pentru prima oară în 1853, însă cel mai probabil notiţele au fost adunate de-a lungul călătoriilor sale spre Orient şi spre Constantinopol. Autorul a fost foarte atent la datele istorice şi cu siguranţă a consultate surse foarte bune înainte să se apuce de scris. De asemenea, şi datele geografice sunt foarte precise, semn că studiul hărţilor şi cartografia nu au fost străine lui Sestini.

Încă din primul capitol, Osservazioni storiche, călătorul începe cu o descriere topografică a Ţării Româneşti şi Moldovei şi spune că il Nistro divide le due province dalla Polonia; I Carpazi le separano dalla Transilvania e dal’ Banato di Temiswar, il Danubio dalla Bulgaria, ed un vasto deserto dalla Bessarabia (!)[1], adică Nistrul le despărţea de Polonia, Carpaţii de Transilvania – care în acea perioadă, este  considerată o provincie separată de către  toți – şi de Banatul Timişoarei, iar Dunărea le desparte de Bulgaria şi un mare deşert de Basarabia. Cu siguranţă că zona aceea nu era un deşert propriu-zis, ci mai degrabă un loc ori pustiu, ori infertil, unde seceta lovea mai tot timpul.

După ce face o mică încadrare a celor două provincii între aceste limite naturale, Sestini ne spune că în cele două ţări poţi găsi peste tot ricchi pascoli e grandi boschi[2] adică păşuni bogate şi păduri mari, ceea ce nu trebuie să ne mire căci din cele mai vechi timpuri se cunosc codrii Vlăsiei, marea pădure ce acoperea Ţara Românească în acele vremuri, şi, după cum am spus şi mai înainte toţi călătorii vorbesc despre bogăţiile pământului românesc. Călătorul italian povestește şi despre râurile cele mai importante: i più considerabili in Moldavia, oltre il Nistro che la divide dalla Polonia, sono il Prut ed il Seret, entrambi navigabili[3], astfel că Sestini spune că pe lângă Nistru, care desparte Moldova de Polonia, cele mai importante râuri din această ţară sunt Prutul şi Siretul, ambele navigabile. Ni se mai vorbeşte şi despre il celebre ed unico porto della Moldavia sul Danubio, detto Galatz[4] port faimos recunoscut pentru mărfurile ce se încarcă şi descarcă aici şi care iau drumul Europei de Vest sau Consantinopolului.

Despre râurile din Ţara Românească, Sestini spune că cele mai importante ar fi Buzăul, pericoloso per la sua rapdità[5], Râmnicul (!), Ialomiţa, Argeş şi Dâmboviţa, che traversa Bucoreste, celebre per la salubrità delle sue acque e la delicatezza dei pesci[6]. Despre cel din urmă se ştia foarte bine cât de murdar era în acea perioadă şi despre faptul că toate deşeurile şi gunoaiele locuitorilor Bucureştiului ajungeau în Dâmboviţa.

Un alt aspect abordat în carte este originea numelui celor două provincii, care, după spusele autorului, le dădea bătăi de cap istoricilor şi altor învăţaţi. Despre Moldova spune că numele venea de la un râu, râul Moldova, iar numele Ţării Româneşti ar avea o etimologie mai încurcată: se pare că în viziunea lui Sestini è certo che in islavo Ulah significa Italiano[7], dar slavii, intrând în Dacia, au dat peste Bovi, adică Boii, trib celtic, iar de atunci ei spun Ţării Româneşti Volosca Semegla adică terra dei Bovi. În continuare, spune că slavii au dat acest nume fiindcă au găsit aici mulţi Boi, iar dacă pe romanii pe care i-au găsit aici i-au numit Vlossi sau Vlassi doar din întâmplare atunci… doar erudiţii ar putea da un răspuns sigur. Aceasta ar fi concluzia lui Sestini despre numele Ţării Româneşti.

Clima în Ţările Române pare a fi destul de variată căci l’inverno è lungo, ed ordinariamente molto rigido[8] iar într-o iarnă în 1779 termometrul a ajuns chiar la 20 de grade sub punctul de îngheţare. La primavera comincia in aprile ed è molto bella[9] ne spune autorul. În iulie şi august este excesiv de cald, semn că nu doar în ultimii ani ai secolului XXI ne confruntăm cu temperaturi extreme vara, însă noaptea e mereu răcoroasă. În septembrie se reîntorc ploile, iar din octombrie şi până la jumătatea lui noiembrie este cel mai frumos timp, cel mai temperat şi plăcut.

Cele două principate sunt, din când în când, lovite de cutremure mici, dar care nu sunt deloc distructive ca în alte părţi. Aerul este unul bun, iar valahii şi moldovenii dorm toată vara sub cerul descoperit[10]. De altfel, Sestini ne spune că bolile cronice sunt foarte puţin cunoscute de către oamenii pământului şi că doar febra îi mai supără uneori, dar nu foarte mult. Oamenii ajung să aibă 60 de ani, chiar şi 70, mai cu seamă în Ţara Românească. Călătorul vorbeşte şi despre proprietăţile apelor care se găsesc la munte şi la deal, dar oamenii nu le folosesc pentru a se vindeca, poate din cauza superstiţiilor, poate din inconştienţă.

Va continua.