Persoanele care sunt de părere că nu se mai scrie literatură adevărată în epoca actuală n-au făcut cu siguranță cunoștință cu Marisha Pessl și debutul ei literar, Curs special de fizica dezastrelor (2006). Cartea, finalizată de Pessl la numai 27 de ani, a primit premiul literar „John Sargent“ pentru cel mai bun roman și a fost selectată ca una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2006 de către faimoasa New York Times Book Review. De asemenea, romanul a fost comparat cu Istoria secretă a Donnei Tartt și Prep de Curtis Sittenfeld. În România, cartea (cu titlul original Special Topics in Calamity Physics) a apărut în traducerea Ruxandrei Târcă la Editura Litera, în 2010.
Romanul Marishei Pessl este un amalgam de referințe culturale din numeroase domenii (de la literatură și film la biologie, fizică cuantică și ghiduri de supraviețuire), structura sa imitând-o pe cea a unui curs universitar din care nu lipsește, desigur, examenul final. Fiecare dintre cele 36 capitole poartă un nume de operă literară aparținând canonului vest-european (câteva exemple: La răscruce de vânturi, Îmblânzirea scorpiei, Dulcea pasăre a tinereții ș.a.). Mai mult de atât, fiecare pagină mustește de erudiție. Eroina, Blue van Meer (vă voi lămuri puțin mai târziu în legătură cu acest nume exotic), corespunde unui tip pe care îl cunoaștem destul de bine din filmele americane: cel al adolescentului ostracizat fiindcă este mult peste inteligența mediei – eroina noastră are un IQ de 175 de puncte. Pe lângă atributul de geek, care descrie cel mai bine statutul lui Blue în comunitatea de elevi din care face parte, una dintre recenziile cărții o catalogheaza drept hipsteriță. Din punctul meu de vedere, putem vorbi mai degrabă de o anti-eroină, cel puțin privind din propria perspectivă a lui Blue, din care este scris romanul. Nu am putut să nu mă întreb cum ar fi să o privim pe Blue din afară. Am avea într-adevăr de-a face cu o persoană teribil de neîndemânatică, așa cum se autocaracterizează? O catastrofă în relațiile cu sexul opus? Mă îndoiesc. Din acest motiv, cred ca ecranizarea romanului ar fi un adevarat coup. Compania Miramax și producătorul Scott Rudin au obținut deja drepturile pentru romanul lui Pessl; nu s-a anunțat însă nicio agendă de producție până la ora actuală și detaliile rămân mai mult sau mai puțin în ceață. În orice caz, pentru a reda complexitatea și ambiguitatea personajelor pe măsura cărții, regizorul care își va asuma această sarcină va trebui să dea dovadă de mult fler.
Autoironia este delicioasă, trăsătură a literaturii postmoderne pe care o regăsim la mulți autori. Este o atitudine des întâlnită la personajele fictive moderne și expresia unui anumit sentiment al derizoriului, dar în același timp și al faptului că, pentru a răzbi atunci când viața devine ironică, trebuie s-o ataci cu propriile arme. Limba în care este scris romanul abundă în nuanțe, fiind aproape suprasaturată cu informații.
Crescută fără mamă, Blue este foarte apropiată de tatăl ei, genialul profesor Gareth van Meer. Natasha, pasionată de fluturi până la obsesie (își botezase până și fiica după specia Cassius Blue), murise într-un accident de mașină când Blue avea numai cinci ani. Astfel că fata se atașează din ce în ce mai mult de tată, cu atât mai mult cu cât acesta îi devine și mentor, transmițându-i pasiunea pentru lecturi și dezbateri și educând-o el însuși, în paralel cu școala. Așa se face că Blue urmează să termine liceul la vârsta de 17 ani. Cei doi duc o viață aproape nomadă: tatăl schimbă universitatea la care predă în fiecare semestru, așa încât Blue schimbă și ea școlile. Situația ia însă o turnură atipică atunci când cei doi se stabilesc la Stockton, Carolina de Nord, unde Blue urmează să absolve ultimul an de liceu la școala privată St. Gallway, pentru ca apoi să se înscrie la Harvard. Blue se împrietenește sau mai bine zis este atrasă în cercul unor colegi misterioși, aflați sub tutela unei personalități și mai misterioase: Hannah Schneider, profesoară tânără, frumoasă și cu înclinații ciudate. De altfel, Hannah este cea care insistă ca Blue să fie primită în cercul „Nobililor” (în original: Bluebloods). Inițial, Blue se simte nelalocul ei în compania tinerilor, având impresia că ei sunt tot ceea ce ea nu poate fi – bogați și populari. Însă treptat, începe să înțeleagă mecanismele de funcționare ale grupului, sau cel putin așa crede. Asta până ce, în timpul unei excursii în munți, o găsește pe Hannah Schneider moartă. Din acel moment, mintea ei intră într-o stare de febrilitate absolută și Blue își ocupa o mare parte din timp încercând să dezlege enigma acestei morți, convinsă, spre deosebire de toți ceilalți, că nu poate fi vorba de un suicid. Publishers Weekly rezumă foarte bine sentimentul pe care îl are cititorului la sfârșitul romanului, când cortina este trasă la o parte aproape violent:
…the novel becomes a murder mystery so intricately plotted that, after absorbing the late-chapter revelations, readers will be tempted to start again at the beginning in order to watch the tiny clues fall into place.
În ciuda elogiilor primite de autoare, părerea nu este unanimă. Un articol despre realismul precoce în opera mai multor autori tineri, printre care se numără și Jonathan Safran Foer (să ne amintim numai de Oskar Schell), critică lipsa unei profunzimi a viziunii, stagnarea interioară a personajului principal. Cu alte cuvinte, ce se ascunde în spatele cuvintelor înșiruite atât de dibace? Ce anume s-a schimbat în mod ireversibil după dezlegarea misterului? Fiecare cititor trebuie să reflecte asupra acestor întrebări și să le găsească propriul răspuns, fiindcă avem de-a face cu un reper fundamental în definirea valorii literaturii: relația dintre formă și fond.
Titlu: Curs special de fizica dezastrelor
Autor: Marisha Pessl
Editură: Litera
Colecție: Premium
An: 2010
Traducător: Ruxandra Târcă
Pagini: 688