Epocă de profunde transformări în plan economic, social – politic și cultural, Secolul Luminilor a fost martorul unor sângeroase conflicte internaționale, expresie a luptei pentru dominație economică și supremație politică.[1]

Pe un astfel de fond vine războiul de succesiune la tronul Austriei, având ca prim obiectiv rezolvarea litigiului privind  succesiunea dinastiei de Habsburg.

Începând cu anul 1701, în Europa avuseseră loc Războaiele de succesiune la tronul Spaniei și Poloniei. Problemele de succesiune reprezintă ocazia ideală de afirmare și modificare a sferelor de influență ale marilor puteri în prima jumătate a secolului XVIII.

Problema succesiunii se ridică odată cu moartea lui Carol al VI-lea la 20 octombrie 1740. Împărat al Sfântului Imperiu Roman de neam german din 1711 și lipsit până la acea dată de descendenți pe linie masculină, va emite în anul 1713 Sancțiunea Pragmatică ce întărea posibilitatea – în lipsa unui descendent pe linie masculină – moștenirii titlurilor deținute în mod tradițional de casa de Habsburg pe linie feminină (prin fiica sa, Maria Tereza). Dacă sancțiunea a fost aprobată până în 1735 de toate monarhiile europene (mai puțin de Bavaria care avea pretenții la tronul imperial) la sfârșitul anului 1740 se va pune problema recunoașterii de facto a Mariei Tereza ca succesor. Nefiind eligibilă la tronul imperial, Maria Tereza urma să moștenească titlurile Casei de Habsburg, soțul său, Francisc Ștefan de Lorena, urmând să candideze pentru titlul de împărat[2].

Premisele conflictului sunt create în momentul în care, profitând de căsătoria cu Maria Amalie (nepoata lui Carol al VI-lea), electorul Bavariei ridică pretenții la tronul imperial:

Electorul Carol Albert a declarat renunțarea exprimată de soția sa […], cea de-a doua fiică a lui Iosif I, cu prilejul căsătoriei (1722), ca fiind neavenită si nulă.[3]

Deși cu această ocazie Bavaria a căutat să obțină sprijin francez, sub cardinalul Fleurry, politica externă franceză era orientată mai degrabă spre pace (în Franța exista o partidă antiaustriacă sub conducerea contelui de Belle-Isle, dar regele Ludovic al XV-lea susținea politica lui Fleurry).

Pe un al doilea plan, începând cu anul 1738 se produce o degradare continuă a relațiilor anglo-spaniole ca urmare a divergențelor din coloniile sud-americane. Conflictul escaladează rapid și la 17 octombrie 1739 Anglia declară război Spaniei, adoptând totuși o atitudine rezervată. Datorită alianței de familie între Bourbonii francezi și cei spanioli, dar și a rivalității tradiționale cu Anglia, un an mai târziu Franța va susține o politică de protecție a coloniilor spaniole în fața agresiunii britanice. Răspunsul englez a fost cel de a căuta aliați pe continent care să distragă atenția Franței de la acțiunile navale, dar puterile continentale nu doreau – sau nu aveau interesul – de a se angaja împotriva acesteia.

Un alt element cu care trebuie corelate originile războiului este ascensiunea Prusiei; transformată în 1701 dintr-un simplu electorat al Imperiului într-o monarhie ereditară sub dinastia de Hohenzollern, Prusia dezvoltă o armată redutabilă și pare a fi o putere în plină ascensiune:

[…] având o armată numeroasă și bine echipată, teritoriul dezvoltat economic și întărit militar, o diplomație agresivă, statul prusac a devenit de la începutul secolului al XVIII-lea cel mai redutabil adversar al Habsburgilor.[4]

Războiul de succesiune la tronul Austriei începe cu Primul Război al Sileziei la data de 16 decembrie 1740, când armata prusacă – fără o declarație formală de război[5] – invadează Silezia și câștigă o bătălie decisivă la Mollwitz (aprilie 1741). Momentul invaziei găsește Austria izolată: Rusia era amenințată de eventualitatea unui război cu Suedia, Anglia – preocupată de războiul cu Spania, iar Franța susținea candidatura lui Filip al V-lea, regele Spaniei.

Eforturile diplomatice ale Franței, care dorea rolul de arbitru în tranșarea problemelor Imperiului – precum și rivalitatea între Bourboni si Habsburgi – și intențiile Spaniei de a schimba în favoarea sa balanța de putere în nordul Italiei vor duce la semnarea Tratatului de la Nymphenburg  pe 18 mai 1741, între Franța, Spania, Bavaria, Saxonia și Prusia. Acțiuni militare concertate ale acestor state vor rezulta în ocuparea Boemiei și la 24 ianuarie 1742 Carol Albert – electorul Bavariei – va fi investit Împărat cu titlul de Carol al VII-lea. Deși Austria se găsește într-o situație dezastruoasă, sprijinul maghiar obținut de Maria Tereza în urma unui discurs în Dietă și schimbarea de guvern de la Londra vor facilita contraofensiva austriacă în urma căreia este recucerit orașul Linz si ocupat Munchenul. Deși în mai Frederich al II-lea înfrânge o armată austriacă, arbitrajul englez va da rezultate și în iunie 1942 Austria și Prusia semnează pacea de la Berlin, care încheie primul război al Sileziei (Silezia era cedată Prusiei).

Eforturile diplomației britanice – care începe să se implice din ce în ce mai activ pe continent – vor avea ca rezultat trecerea Sardiniei de partea Austriei, apropierea Olandei care acceptase să sprijine militar Austria și înființarea unei coaliții antifranceze – în septembrie 1743 – prin Tratatul de la Worms, între Anglia, Sardinia și Austria. În același timp, trupele austriece ocupaseră Bavaria și în vara lui 1744 o armată sub conducerea lui Carol de Lotaringia a intrat în Alsacia, apropiindu-se de Strasbourg. Odată încheiat războiul ruso-suedez cu victoria Rusiei și rezolvarea problemei dinastice în Finlanda, Rusia se oferă să trimită sprijin în ajutorul Austriei. Raportul de forțe fiind în defavoarea lor (deși realizaseră cu succes o expediție în Țările de Jos în primăvara-vara anului 1944) și din ce în ce mai amenințate de înaintarea armatelor austriece, Franța și Spania semnează Tratatul de la Fontainbleu, numit și al II-lea Pact de Familie prin care Franța se angaja să atace Sardinia și să sprijine efortul Spaniol în nordul Italiei.

Contraofensiva de succes a Austriei și intrarea Rusiei în război de partea acesteia vor ridica la Berlin temerea asupra securității Sileziei care putea redeveni obiectul unei revendicări austriece. Astfel, profitând de faptul că armata austriacă se afla pe linia Rinului, Frederich intră cu armata în Boemia și semneaza un tratat secret de alianță cu Franța: Uniunea de la Frankfurt. Trupele prusace ocupă Praga și încep înaintarea către Viena. Sub presiunea apropierii armatei prusace, Maria Tereza ordonă întoarcerea armatelor din Alsacia în ajutorul Vienei. Lipsa unei bătălii decisive și apropierea iernii cauzează totuși retragerea trupelor prusace. Armata franceză ocupase deja Savoia și a încheiat un armistițiu cu Sardinia. Reconfigurarea fronturilor și depresurizarea Franței au ca rezultat modificări în politica externă a statelor europene care încep să caute soluții pentru pacificare.

La 20 ianuarie 1745 Carol al VII-lea moare, iar succesorul său, prea tânăr pentru a putea fi încoronat – Bavaria fiind încă ocupată de austrieci – capitulează la 22 aprilie 1745 la Fussen. Bavaria recunoaște Sancțiunea Pragmatică și proeminența Austriei în Germania meridională. În urma Păcii de la Fussen soțul Mariei Tereza este încoronat la 10 octombrie Francisc I. Înfrângeri ale Austriei în vara anului 1745, precum și o mare victorie militară a Franței la Fontenoy sub comanda mareșalului Moritz de Saxa conving Austria la negocieri purtate la Conferința de la Hanovra, iar apoi la 25 decembrie la semnarea Păcii de la Dresda între Austria și Prusia – se recunoștea din nou anexarea Sileziei de către Prusia. Anul 1746 surprinde o serie de note diplomatice și propuneri de pace generală la inițiativa Franței, respectiv Angliei, care eșuează însă datorită cererilor exagerate. În aprilie 1747, Moritz de Saxa invadează Olanda care capitulează la sfârșitul anului. Această ultimă manevră militărească a războiului creează cereri generale de pace; La Londra, William Pitt observă că această țară și Europa vor fi neliniștite fără o pace sigură, și de durată.[6]

Congresul de pace care încheie războiul de succesiune la tronul Austriei are loc la Aachen (Aix-la-Chapelle) între Anglia, Franța, Olanda, Spania, Austria, Prusia, Sardinia și se încheie cu semnarea tratatului la 28 octombrie 1748. Semnatarii recunosc Sancțiunea Pragmatică, deci pe Maria Tereza ca împărăteasă a Austriei, și se reconfirmă anexarea Sileziei de către Prusia. Austria pierde Parma și Piacenza în favoarea Spaniei. Anglia își întărește dominația în America de Sud, primind privilegii comerciale din partea Spaniei. Interesantă este poziția Franței care nu solicita nicio anexiune teritorială, nici tranșarea divergențelor coloniale cu Anglia. Această expresie nemulțumește profund societatea franceză care, deși antrenată într-un lung și costisitor război, nu va primi niciun beneficiu; în epocă, se va folosi destul de des la adresa lui Ludovic al XV-lea expresia: Bête comme la paix.

Războiul de succesiune la tronul Austriei este interesant atât pe plan militar, cât și pe plan diplomatic și politic. Dacă ascensiunea lui Carol al VI-lea la tronul imperial rupe tradiția împăraților din dinastia de Habsburg, relațiile diplomatice din timpul războiului ilustrează consolidarea statelor moderne europene. De asemenea, prestația Prusiei în război anticipează ascensiunea ei ca mare putere.

Bibliografie:

Zollner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, Vol. I, ediția a VIII-a, Editura Enciclopedică , București, 1977.
Manea, Mihai, Conflictul pentru succesiunea la tronul Austriei (1741 – 1748). Implicații diplomatice și militare, în „Revista de Istorie”, tom 40, Nr. 1/1987.
Horn, D.B., Saxony in the War of the Austrian Succession, în „The English Historical Review”, Vol. 44, Nr. 173/1929, pp. 33-47.


[1] Manea Mihai, Conflictul pentru succesiunea la tronul Austriei (1741 – 1748). Implicații diplomatice și militare, în„Revista de Istorie”, Tom 40, Nr. 1/1987, p. 60.
[2] Titlul de Împărat al Sfântului Imperiu roman de neam german era electiv, dar începând cu anul 1440 fusese transmis ereditar în Casa de Habsburg.
[3] Erich Zollner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, Vol. I, ediția a VIII-a, Editura Enciclopedică , București, 1977, p. 374.
[4] Manea Mihai, op. cit., p. 62.
[5] La începutul lui decembrie 1740 mareșalul Gotter îi cere lui Francisc de Lorena cedarea Sileziei în schimbul susținerii de către Prusia a candidaturii sale la tronul Imperiului; în eventualitatea unui refuz amenință cu invadarea Sileziei și susținerea Bavariei.
[6] Apud Manea Mihai, op. cit., p. 68.