Săptămâna trecută a apărut prima parte din interviul cu un tânăr scriitor român în care noi credem foarte mult. Dacă atunci am discutat despre romanul Îmblânzitorul apelor și volumul de povestiri Acluofobia, continuarea face o incursiune scurtă în viața de scriitor a lui A.R. Deleanu.

Permite-ne să invadăm câteva clipe spațiul în care creezi. Ce se află pe biroul tău când scrii? Lumina este naturală sau artificială? Dacă te ridici și te duci în fața unei oglinzi, ce vezi?

Scriu de mână. Am un set (pix şi stilou) într-un penar de piele. Scriu pe caiete primele variante, apoi trec în word şi mai fac câteva corecturi (cu roşu) şi variaţii pe text. Când transcriu folosesc un suport de carte. Beau cafea şi mă forţez să beau ceai pentru a bea mai puţină cafea. Nu prea îmi iese. Altceva nu îmi place să ţin pe birou când lucrez. Trebuie să fie ordine. Lumina este artificială, pentru că scriu seara. Înainte să scriu ascult muzică, în general dark ambiental, apoi, înainte să încep să scriu, îmi pun dopuri în urechi. Trebuie să fie linişte.

Dacă mă ridic acum şi mă uit în oglindă, văd că trebuie să mă spăl pe cap şi să-mi tund mustaţa. La noapte sunt la un bal şi trebuie să fiu fercheş.

E ușor să intuiești de ce începe cineva să scrie și de ce continuă. Numai o atracție incontestabilă poate determina un om să facă nebunia de a-și expune întreaga ființă publicului larg și pe bani puțini, pe deasupra. Mai ții minte care a fost momentul în care ai știut că vrei să fii scriitor?

Să ştii că nu e atât de uşor să intuieşti de ce. Eu încă nu ştiu. Eram foarte micuţ când am scris primul meu text literar (preşcolar?): un basm despre o pasăre de aur, scris pe caietele acelea dictando cu câte o pagină albă. Scriam un rând, două, apoi în dreapta desenam. Avea noimă basmul, chiar dacă acum l-am uitat. Apoi am scris poezii tot timpul, am caiete întregi, până la facultate, când am început să scriu povestiri. Nu cred că există un moment în care am „decis” să devin scriitor, dar ştiu că au existat câteva în care am realizat că am o responsabilitate de a nu renunţa. Îmi place momentul în care textul este gata şi a durat mult până am început să simt plăcere în chinul scrisului. Dar momentul în care mi-am dat seama că sunt scriitor a fost când am semnat cărţi la lansarea romanului, când am văzut că povestea pleacă de acasă, se mută în alte case, în alte biblioteci.

Abia astăzi am văzut pentru prima dată îmblânzitorul pe un Kindle şi iar m-au trecut fiorii, deci magia nu dispare.

Ce crezi că te va face să te oprești?

Moartea. O boală mintală. Chuck Norris.

Ce sfat ai fi vrut să primești înainte să te îndrepți spre scris?

Să respect concretul lucrurilor.

Acum că ai ajuns aici, ce sfat ai da cuiva care vrea să meargă în aceeași direcție?

Să termine ce a început; să nu lase texte neterminate. Să înveţe să rescrie. Să nu scrie doar pentru că e cool. Să se împace cu ideea că, atunci când scrie, e el şi totuşi nu prea e el. Să ţină minte că, oricât de singur ar fi pe acest drum, la capătul lui sunt oameni care îl aşteaptă.

Care este visul tău cel mai mare vizavi de cariera de scriitor?

Să-mi spună fiică-mea că o colegă de clasă citeşte cărţile mele pe sub bancă.

În încheiere, ai vreun mesaj pentru cititori?

Să se uite şi la editurile mai mici şi să cumpere, acolo unde se poate, direct de la ele.

Şi aş mai vrea să mulţumesc celor care revin zilnic pe pagina mea de Facebook şi-mi arată că ţin la mine şi la poveştile pe care le născocesc. Sunt faini.

—

foto: copyright Alex Müntz